ICCJ. Decizia nr. 3255/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3255
Dosar nr. 7443/200.
Şedinţa din 21 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 16 octombrie 2003, reclamantele V.V. şi C.V. au chemat în judecată pe pârâtul P.M.T., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 474 din 25 noiembrie 1999 şi să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În motivarea cererii, V.V. a arătat că între ea şi pârât a intervenit o convenţie, în sensul că acesta a împrumutat-o cu 20.000.000 lei, reclamanta înţelegând, atunci când a semnat în faţa notarului să garanteze cu garsoniera, dar în nici un caz să înstrăineze acest spaţiu de locuit.
Reclamanta a mai arătat că avea probleme grave de sănătate în perioada în care a semnat acest act, discernământul său fiind abolit.
Reclamanta C.V. şi-a motivat cererea, arătând că deşi nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 474/1999, are interes să solicite constatarea nulităţii absolute a acestuia, întrucât cu doar o lună înainte, respectiv la 21 octombrie 1999, ea şi soţul său C.C., între timp decedat, au întocmit un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, deşi clauza de întreţinere nu s-a stipulat în act.
Mai arată reclamanta, că în perioada imediat următoare încheierii contractului cu V.V., aceasta a avut grave probleme de sănătate, astfel că din acest motiv a şi încheiat actul cu pârâtul P.M.T.
Prin sentinţa civilă nr. 8178 din 19 decembrie 2003, Judecătoria Târgu Jiu a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că lipsa discernământului invocată de reclamantă ca motiv de nulitate absolută a contractului, este de fapt o cauză care atrage nulitatea relativă a actului juridic, care nu poate fi invocată decât în termen de trei ani de la încheierea acestuia, termen de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În raport de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi cea a introducerii acţiunii, instanţa a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie.
Totodată, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada erorii–obstacol, depunând la dosar doar acte medicale ulterioare încheierii contractului.
În ceea ce o priveşte pe reclamanta C.V., instanţa a reţinut că aceasta nu are interes în acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între V.V. şi P.M.T., atâta vreme cât şi-a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu către cealaltă reclamantă.
Referitor la nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare, întemeiată pe lipsa discernământului reclamantei V.V., s-a constatat că reclamanta C.V. nu a fost parte în contract, iar nulitatea relativă poate fi invocată numai de părţile contractante.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele V.V. şi C.V., susţinând că în rezolvarea cauzei instanţa nu a dat dovadă de rol activ, nefiind administrate probele necesare stabilirii unei corecte situaţii de fapt, că în realitate V.V. a avut credinţa încheierii cu pârâta a unui contract de împrumut cu ipotecă şi nicidecum a unui contract de vânzare-cumpărare, iar cu actele medicale depuse a dovedit că a fost lipsită de discernământ.
Prin Decizia nr. 542 din 18 martie 2004, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a arătat că din examinarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 474 din 25 noiembrie 1999 încheiat de către Biroul Notarului Public N.M., se constată că a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 948 C. civ. privind condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii.
Instanţa a reţinut că reclamanta V.V. nu a dovedit existenţa erorii–obstacol, că lipsa discernământului, invocată de aceasta, atrage nulitatea relativă a actului juridic care nu poate fi invocată decât în termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi că din actele medicale depuse de reclamantă nu rezultă că ar fi fost lipsită de discernământ la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce o priveşte pe reclamanta C.V., curtea a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut atât lipsa de interes a acesteia în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cât şi lipsa calităţii procesuale active pe lipsa discernământului reclamantei V.V., ce constituie motiv de nulitate relativă a contractului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Susţin recurentele că cele două instanţe au fost complet lipsite de rol activ, respingând nejustificat cererea privind efectuarea unei expertize psihiatrice cu care să dovedească lipsa discernământului reclamantei V.V., în condiţiile în care s-a dovedit cu acte medicale că aceasta avea grave tulburări de comportament la momentul semnării actului.
Reclamanta V.V. învederează că la data încheierii contractului a primit o sumă de bani, având credinţa încheierii unu.
contract de împrumut, iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare, susţinând totodată că lipsa totală a discernământului echivalează cu lipsa consimţământului. Nefiind un simplu viciu de consimţământ, constituie o cauză de nulitate absolută şi nu relativă, aşa cum au reţinut cele două instanţe.
Reclamanta C.V. arată că în mod greşit s-a reţinut că nu are calitate procesuală activă, cu motivarea că nu a fost parte în act, precizând că a invocat interesul în anularea acestui act pe calea acţiunii oblice. În acest sens, reclamanta susţine că a vândut imobilul reclamantei V.V. în ideea de a fi întreţinută or, prin înstrăinarea de către aceasta a imobilului, după numai o lună, se vede pusă în situaţia de a rămâne fără locuinţă şi fără posibilitatea de a i se acorda întreţinerea promisă.
Recursul va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Contrar susţinerilor reclamantelor, conform cărora ambele instanţe ar fi nesocotit principiul rolului activ al judecătorului, prin respingerea probei cu expertiză psihiatrică solicitată, din încheierile de şedinţă şi practicalele hotărârilor pronunţate în dosarul nr. 13.175/2003 al Judecătoriei Târgu Jiu şi dosarul nr. 892/2004 al Curţii de Apel Craiova rezultă că această probă nu a fost cerută.
Ca atare, nu se poate reţine că dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. au fost încălcate, câtă vreme reclamantele aveau posibilitatea de a propune şi administra probatorii.
Reclamantele au invocat şi prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., iar din modul de formulare a recursului se poate deduce că au avut în vedere nepronunţarea instanţei asupra actelor medicale existente la dosar.
Casarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ. presupune administrarea mijlocului de probă, caracterul lui hotărâtor şi nepronunţarea instanţei asupra sa.
Or, este de observat, că instanţa a analizat aceste mijloace de probă, dar le-a considerat nerelevante pentru dezlegarea pricinii, în condiţiile în care în mod corect a reţinut că din nici unul dintre actele medicale nu rezultă că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu ar fi avut discernământul faptelor sale.
Susţinerea potrivit căreia s-a făcut dovada erorii-obstacol, se vădeşte de asemenea nefondată.
Lipsa totală a consimţământului, cum este eroarea obstacol, constituie o cauză ce atrage nulitatea absolută a actului juridic, deoarece o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte are credinţa greşită că încheie un alt act juridic.
Or, în speţă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa, nici o probă administrată nu este de natură să confirme susţinerea reclamantei V.V. în sensul falsei reprezentări a naturii actului juridic încheiat cu pârâtul, ca fiind un contract de împrumut, iar nu unul de vânzare-cumpărare.
Critica potrivit căreia în mod greşit cele două instanţe au reţinut că lipsa discernământului constituie un caz de nulitate relativă nu este întemeiată, deoarece lipsa discernământului în exprimarea voinţei nu relevă inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia, care nu atrage decât nulitatea relativă a actului.
Neîntemeiată este şi critica privind greşita reţinere de către instanţă a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei C.V..
Atâta vreme cât reclamanta nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, instanţa a reţinut în mod corect că aceasta nu are calitate procesuală activă, nulitatea relativă putând fi invocată numai de părţile contractante.
Pe de altă parte, reclamanta se prevalează de dispoziţiile art. 974 C. civ., susţinând în recurs că a invocat interesul în anularea actului pe calea acţiunii oblice.
Este adevărat că nulitatea relativă poate fi invocată şi de creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice, în conformitate cu prevederile art. 974 C. civ., însă, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele, C.V. şi-a înstrăinat definitiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, printr-un contract de vânzare-cumpărare şi nu de întreţinere.
Introducerea acţiunii oblice este condiţionată de existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile. Or, ca urmare a înstrăinării apartamentului, reclamanta C.V. nu are titlu executoriu prin care să-i fie constatată creanţa, nu are calitatea de creditoare şi, pe cale de consecinţă, nu are calitate procesuală activă în a solicita, pe calea acţiunii oblice, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, pentru lipsa discernământului reclamantei V.V., lipsa discernământului constituind, pentru considerentele mai înainte arătate, o cauză ce atrage nulitatea relativă a actului juridic.
Cu prilejul soluţionării recursului, reclamantele au depus la dosar sentinţa civilă nr. 5310 din 9 septembrie 2004 a Judecătoriei Târgu Jiu, definitivă prin neapelare, prin care s-a admis acţiunea formulată de reclamanta C.V. împotriva pârâtei V.V., dispunându-se anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 327 din 21 octombrie 1999, prin care prima a înstrăinat celei de a doua imobilul în litigiu, dispunându-se totodată repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Legalitatea contractului care face obiectul prezentei cauze şi a hotărârii atacate nu pot fi însă analizate în raport de această hotărâre, pronunţată ulterior datei la care s-a pronunţat hotărârea recurată, într-un proces purtat numai între recurentele C.V. şi V.V.
Pentru considerentele ce preced, se va respinge recursul declarat de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantele V.V. şi C.V. împotriva deciziei civile nr. 542 din 18 martie 2004 a Curţii de Apel Craiova.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3512/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3251/2005. Civil → |
|---|
