ICCJ. Decizia nr. 344/2005. Civil. Revendicare imobiliara. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia 344.
Dosar nr. 25567/1/2005
Nr. vechi 9104/200.
Şedinţa publică din 31 martie 2006
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava sub nr. 8463 din 10 decembrie 2005, B.Ş. şi Z.N.H. au acţionat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Suceava şi RA U.C.L. Suceava, solicitând retrocedarea imobilului înscris în C.F. Suceava, expropriat prin Decretul 531 din 14 iulie 1964 al fostului Consiliu de stat, reîntabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor şi radierea dreptului de proprietate al Statului Român.
Se precizează în cuprinsul acţiunii că imobilul proprietatea autorului B.O. propus pentru expropriere şi demolare, sub pretextul sistematizării zonei, nu a primit destinaţia preconizată, el existând şi în prezent fiind închiriat şi că statul nu a acordat cuvenitele despăgubiri.
Sentinţa civilă 4867/1996 a Judecătoriei Suceava prin care acţiunea reclamanţilor a fost respinsă, a fost desfiinţată în apel, prin Decizia 1740 din 18 noiembrie 1997 a Tribunalului Suceava, cauza fiind trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Urmare admiterii cererii de strămutare de Curtea Supremă de Justiţie, cauza a fost trimisă Judecătoriei Urziceni, formând obiectul dosarului 1970 din 22 iulie 1998.
La data de 17 august 1998, reclamanţii şi-au precizat şi şi-au completat acţiunea, solicitând retrocedarea în natură a casei şi a suprafeţei de 290 mp, plus 323 teren, iar pârâţii să fie obligaţi să le plătească despăgubiri pentru suprafaţa de 1757 mp teren a cărei restituire în natură nu mai este posibilă.
Ulterior, reclamanţii au acţionat în judecată pe P.V. şi P.E., solicitând obligarea acestora la demolarea construcţiei parter şi etaj, edificată pe terenul din str. Ş. C.F. nr. top 191/1.
Judecătoria Urziceni, prin sentinţa civilă nr. 1112 din 24 aprilie 1999 a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţi să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de teren de 221 mp top 172/3 şi casa nr.1442 top 172/3 şi 69 mp teren top 191/4 înscrise în C.F. Suceava str. Ş.
Pârâţii P.V. şi P.E. au fost obligaţi să demoleze pe cheltuiala lor construcţia parter şi etaj edificată în continuarea casei nr. 1492.
Urmare celor arătate, instanţa a dispus radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea Statului Român în C.F. top 172/3, 191/5 şi înscrierea proprietăţii reclamanţilor, succesorii lui B.O., obligarea Municipiului Suceava precum şi a Ministerului Finanţelor la plata despăgubirilor în sumă de 3.210.480.000 lei şi retrocedarea construcţiei nedemolate cu terenul aferent.
Tribunalul Ialomiţa, prin Decizia civilă 719 din 16 noiembrie 1999 a admis apelurile declarate de Ministerul Finanţelor, D.G.F.P. C.F.S Ialomiţa, municipiul Suceava, P.V., P.E., B.Ş. şi Z.N.H. împotriva sentinţei civile 1112 din 24 aprilie 1999 a Judecătoriei Urziceni, pe care a desfiinţat-o, reţinând cauza spre rejudecare.
După reînregistrarea cauzei la Tribunalul Ialomiţa ca instanţa de fond, municipiul Suceava prin Primar, a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamanţilor la plata contravalorii lucrărilor de refacere a construcţiei în sumă de 162.493.500 lei.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă 571 din 10 octombrie 2000, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor deplina proprietate şi posesie a casei nr. 1492, a terenului de 221 mp nr. top 172/3 plus 69 mp nr. top 191/4 plus 323 mp nr.top 191/5 C.F., 2244 Suceava.
Pârâţii P.V. şi P.E. au fost obligaţi să demoleze construcţia P+1 edificată în continuarea casei 1492 iar Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor despăgubiri în sumă de 210.840 dolari SUA la cursul de schimb BNR din ziua efectuării plăţii. Cererea reconvenţională a Municipiului Suceava a fost respinsă.
Prin Decizia civilă 382 din 27 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile declarate de pârâţii P.V. şi P.E., Municipiul Suceava prin Primar şi Ministerul Finanţelor, D.G.F.P. C.F.S Ialomiţa împotriva sentinţei 571/2000 a Tribunalului Ialomiţa.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia 1642 din 23 aprilie 2002 a admis recursurile declarate de pârâţi P.V. şi E., Ministerul Finanţelor şi Municipiul Suceava prin Primar şi a casat Decizia 382/2001 a Curţii de Apel Bucureşti precum şi sentinţa civilă 571/F din 10 octombrie 2000 a Tribunalului Ialomiţa, cu trimitere spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
S-a reţinut necesitatea suplimentării probatoriilor pentru stabilirea calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca succesori ai lui O.B., precum şi că I.O.B. este una şi aceeaşi persoană cu B.O.I.
S-a considerat că în mod nelegal reclamanţii au fost scutiţi de plata taxei judiciare de timbru, calificându-se ca accesorii capetele de cerere privind plata despăgubirilor şi obligarea pârâţilor P.V. şi E. la demolarea construcţiei.
De asemenea, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că cererea având ca obiect obligarea Ministerului Finanţelor la plata despăgubirilor, reprezintă o acţiune personală, supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, această excepţia urmând a fi pusă în discuţia părţilor.
După reînregistrarea cererii sub nr. 634 din 16 aprilie 2003 la Tribunalul Ialomiţa, prin încheierea de şedinţă din 11 iulie 2003 instanţă a dispus achitarea taxei de timbru în sumă de 68.000 lei pentru capătul de acţiune privind demolarea construcţiei edificată de P.V. şi E. şi 97.172.422 lei, taxa judiciară de timbru aferentă capătului de cerere privind obligarea Ministerul Finanţelor la plata despăgubirilor.
Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 26 octombrie 2003, instanţa a respins contestaţia reclamanţilor împotriva dispoziţiei tribunalului de achitare a taxei de timbru în sumă de 97.172.422 lei, iar prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la 3 octombrie 2003, a respins cererea reclamanţilor de scutire, reducere sau eşalonarea aceleiaşi taxe de timbru.
Faţă de excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiunilor art. 78 C. proc. civ. în raport de prevederile art. 16 şi art. 128 din Constituţie, ridicată de reclamanţi, tribunalul în temeiul art. 23 alin. (5) din Legea 47/1992 prin încheierea din 28 noiembrie 2003 a suspendat cauza şi a trimis dosarul Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Prin Decizia 105 din 9 martie 2004, Curtea Constituţională a respins excepţia ridicată de reclamanţi, astfel că aceştia, după repunerea cauzei pe rol s-au conformat dispoziţiunilor instanţei şi au achitat taxa de timbru în valoare de 97.173.000 lei.
După punerea în discuţia părţilor a aspectelor menţionate în considerentele deciziei 1642/2002 a Curţii Supreme de Justiţie şi completarea probatoriilor, Tribunalul Ialomiţa prin sentinţa 168 F din 11 iunie 2004 a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi prescripţiei dreptului la acţiune, ridicate de pârâţii P.V. şi E., privind obligarea acestora la demolarea imobilului edificat şi a admis excepţia prescripţiei cererii reclamanţilor de obligare a Ministerului Finanţelor Publice la despăgubiri, constând în echivalentul în lei a sumei de 210.840 dolari SUA.
Prin aceeaşi sentinţă tribunalul a admis în parte cererea reclamanţilor şi a respins cererea reconvenţională formulată de Municipiul Suceava, privind obligarea reclamanţilor la despăgubiri.
Omologând raportul de expertiză tehnică M.I., pârâţii Ministerul Finanţelor, D.G.F.P. Ialomiţa, Municipiul Suceava prin primar, Consiliul Local Suceava, P.V. şi P.E. au fost obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie parcelele neproductive cu casa 1492 şi teren-curte, clădiri în suprafaţă de 221 mp nr. top 172/3, parcela neproductivă în suprafaţă de 63 mp nr. top 191/4 şi parcela neproductivă în suprafaţă de 323 cu nr. top 191/5 din C.F. 4 a Comisiei Cadastrale Suceava în care s-a înscris evidenţierea parcelelor nr.172/2 şi nr. top 191/1 situate în Suceava .
Pârâţii P.V. şi E. au fost obligaţi să demoleze pe cheltuiala lor imobilul P+1 cu o suprafaţă de 33,84 edificat în continuarea casei 1992 şi să repare vechea cădire ca urmare a construirii şi apoi a demolării imobilului P+1.
Prin sentinţă, instanţa a dispus efectuarea modificărilor în registrele funciare ale Comunei Cadastrale Suceava şi obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată în sumă de 8593000.
S-a reţinut în considerentele sentinţei că reclamanţii au probat cu înscrisurile depuse că sunt succesorii lui O.B., care este una şi aceeaşi persoană cu B.O.I., respectiv I.O.B. şi că pârâţii P.V. şi E. au edificat construcţia P+1 fără autorizaţie şi fără acordul statului, ca titular al dreptului de proprietate, fiind deci constructori de rea credinţă.
Capătul de cerere privind obligarea Ministerului Finanţelor la despăgubiri având caracterul unei acţiuni personale, este prescriptibil, termenul prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958 operând începând cu data procesului-verbal de evaluare a imobilului, 25 octombrie 1962.
Instanţa a concluzionat de asemeni că autorul reclamanţilor deţinea la data exproprierii trei parcele de teren alăturate în suprafaţă de 2370 mp şi casa 1492 amplasată pe acest teren. Din întreaga suprafaţă de 2370 mp a rămas liberă suprafaţa de 613 mp pe care se află construcţia 1492, iar pe restul terenului 1797 mp s-au construit blocuri de locuinţe. Deşi expropriat, imobilul nu a fost demolat ci închiriat, iar proprietarul O.B. nu a fost despăgubit.
Cât priveşte cererea reconvenţională formulată de Municipiul Suceava, aceasta nefiind dovedită, a fost respinsă ca nefondată.
Prin Decizia 1583/A din 29 noiembrie 2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanţii B.Ş., Z.N.H., P.V., P.E. şi Municipiul Suceava prin primar, împotriva sentinţei 168 F din 11 iunie 2004 a Tribunalului Ialomiţa.
Admiţând apelul declarat de D.G.F.P. Ialomiţa şi Ministerul Finanţelor, instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea acestor apelanţi la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a concluzionat că reclamanţii şi-au probat legitimarea activă în sensul că sunt succesorii lui B.O.I., una şi aceeaşi persoană cu B.O., proprietarul imobilului preluat de stat fără titlu şi a stabilit cu valoare de adevăr prin Decizia 194/2001 a Tribunalului Bacău, definitivă şi irevocabilă, că în mod just, în temeiul art.480-481 acţiunea în revendicare a fost admisă.
Instanţa de apel făcând în cauză aplicarea art. 315 C. proc. civ. potrivit căruia problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru judecători fondului, a reţinut caracterul personal al capătului de acţiune în despăgubiri şi a făcut aplicarea art. 3 din D 167/1958, concluzionând ca raportat la data naşterii dreptului material la acţiune, 1962, acest drept este prescris.
În privinţa pârâţilor P.V. şi E., instanţa de apel a îmbrăţişat concluziile instanţei de fond privitoare la obligarea acestora de a-şi ridica construcţiile edificate pe terenul în litigiu, deoarece sunt constructori de rea credinţă, iar în privinţa cererii reconvenţionale a Municipiului Suceava a concluzionat că acesta nu şi-a probat pretenţiunile, conform art. 1169 C. civ.
Apelul Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Ialomiţa a fost admis numai sub aspectul cheltuielilor de judecată, care nu se justifică în raport de dispoziţiunile art. 274 C. proc. civ., de vreme ce acţiunea reclamanţilor de obligare la plata despăgubirilor în sumă de 240.000 dolari SUA a fost respinsă.
Împotriva deciziei 1583/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII, au declarat recurs Municipiul Suceava prin primar, P.V. şi E., B.Ş. şi Z.N.H.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Municipiul Suceava, acesta este nefondat.
În motivarea recursului se susţine că acţiunea este inadmisibilă deoarece aceasta având un caracter de constatare (a caracterului abuziv al exproprierii) în cadrul ei nu se poate compara o situaţie de fapt cu una de drept, atâta timp cât reclamanţii nu sunt proprietari neposesori şi prin urmare nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate.
O atare critică este greşită şi în totală contradicţie cu probele dosarului.
Este adevărat că imobilul a fost expropriat prin Decretul 531/1962, însă prin Decizia 194/2001 a Tribunalului Bucureşti rămasă definitivă şi irevocabilă s-a constatat că imobilul a fost preluat abuziv, în viziunea art. 6 din Legea 213/1998, deoarece autorul reclamanţilor nu a primit despăgubiri pentru casă şi teren. În această situaţie, actul de preluare fiind nul absolut, la stat trecând numai detenţiunea precară a imobilului, B.O.I. nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, iar reclamanţii în calitate de succesori proprietari, îşi justifică legitimarea în prezenta cauză, fondată în drept pe dispoziţiunile art. 480-481 C. civ. de a solicita posesiunea imobilului de la statul neproprietar.
Nefondată este şi critica referitoare la respingerea cererii reconvenţionale, deoarece probatoriile administrate nu se referă la investiţiile făcute imobilului în litigiu, iar expertiza efectuată nu evidenţiază sporirea valorii acestuia, pentru a se justifica eventual acordarea despăgubirilor solicitate.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţii B.Ş. şi Z.N.H. acesta este întemeiat în parte.
În cadrul unei ample motivări, reclamanţii critică soluţia referitoare la calificarea caracterului personal şi nu real al acţiunii în despăgubiri, la raportarea naşterii dreptului material la acţiune faţă de data de 25 octombrie 1962 şi nu la data apariţiei HG 11/1997 referitoare la normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum şi la obligarea lor la plata taxei de timbru.
Aceste critici sunt parţial întemeiate.
Soluţia pronunţată la fond şi apel este în deplin acord cu Decizia 1642/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, deoarece prin hotărârea instanţei supreme se menţionează că cererea având ca obiect obligarea Ministerului Finanţelor la plata despăgubirilor reprezintă o acţiune personală prescriptibilă în termenul general al prescripţiei prevăzut de art. 3 din D 167/1958, excepţie ce urmează a fi pusă în discuţia părţilor.
Faţă de o atare calificare a acţiunii în despăgubire, făcută de instanţa de recurs şi în temeiul art. 315 C. proc. civ. potrivit căruia problemele de drept dezlegate de aceasta sunt obligatorii, instanţei de trimitere, examinarea caracterului real al acţiunii în despăgubire apare ca fiind de prisos.
Ca urmare, acţiunea în despăgubire, prin natura ei este prescriptibilă.
Odată cu apariţia Legii 112/1995, a normelor de aplicare a acesteia şi a depunerii situaţiei juridice a imobilului, inclusiv a expertizei topo, s-a constatat că din întreaga suprafaţă de teren proprietatea antecesorului B.O. aceea de 2370 mp suprafaţa de 1757 mp nu poate fi restituită, fiind ocupată de blocuri. Ca urmare, la data de 20 august 1998 reclamanţii şi-au completat şi şi-au precizat acţiunea, solicitând obligarea Primăriei Municipiului Suceava şi a RA U.C.L. la restituirea în natură a casei nr. 1492, a suprafeţelor de teren ocupate de construcţii precum şi la plata despăgubirilor pentru suprafaţa de 1757 mp, care nu poate restituită, fiind ocupată de blocuri de locuit. Reclamanţii şi-au fondat acţiunea completatoare pe dispoziţiunile art. 481 C. civ. şi art. 2, art. 4, art. 5 din HG 11/1997 precum şi pe Legea 112/1995.
Prin HG 11/1997 se precizează că imobilele care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului, aşa cum este cazul în speţă, ele pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor formulate de persoanele îndreptăţite, pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.
Reclamanţii, formulând acţiunea în despăgubiri în temeiul HG 11/1997 coroborat cu Legea 112/1995, la 20 august 1998, pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente terenului de 1757 mp care nu a putut fi restituit în natură, s-a aflat înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.
Greşit instanţa de fond şi apoi aceea de apel au raportat dată naşterii dreptului material la acţiunea în despăgubire – la data de 25 octombrie 1962 (data întocmirii procesului verbal de evaluare a imobilului a cărei expropriere se dispunea) deoarece prin acţiunea din 20 august 1998, reclamanţii nu solicitau restituirea sumelor neachitate de stat la expropriere, ci valoarea de înlocuire a terenului care nu putea fi retrocedat în natură, în temeiul Legii 112/1995 şi a HG 11/1997.
Aşa fiind şi întrucât sub acest aspect cauza a fost soluţionată pe excepţia prescripţiei, fără a se intra în fondul pricinii, în temeiul art. 313 C. proc. civ. recursul va fi admis casându-se Decizia şi sentinţa cu trimitere la instanţa de fond.
Faţă de statuările deciziei 1642/2002 a Curţii Supreme de Justiţie obligatorii instanţei de trimitere, potrivit cărora reclamanţii nu sunt scutiţi de plata taxei de timbru pentru soluţionarea capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor, şi ţinând seama că aceeaşi raţiune a fundamentat Decizia tribunalului de respingere a contestaţiei reclamanţilor împotriva obligaţiei la achitarea taxei de 97.000.000 lei, criticile formulate de aceştia în motivarea recursului lor sub acest aspect sunt nefondate.
În ceea ce priveşte recursul pârâţilor P. acesta este nefondat.
Criticile potrivit cărora instanţele au reţinut greşit existenţa dreptului de proprietate exclusiv al autorului reclamanţilor şi că B.O.I., B.O.I.H. şi B.O. ar fi una şi aceeaşi persoană, vor fi respinse.
Aceste aspecte au fost examinate şi soluţionate în temeiul unui bogat şi revelator probatoriu de ambele instanţe, după casarea cu trimitere spre rejudecare dispusă prin Decizia 1462 din 23 aprilie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, în apelul declarat de P.V. şi E. împotriva sentinţei 168 F din 11 iunie 2004 a Tribunalului Ialomiţa şi nu pot fi invocate în recurs pentru prima oară.
În cel de-al treilea motiv de recurs, pârâţii susţin că instanţele, dispunând ridicarea construcţiei P+1 au făcut o greşită aplicare a legii.
Aşa cum s-a reţinut, pârâţii P.V. şi E. sunt constructori de rea credinţă şi în temeiul art. 494 C. civ., nu au fost autorizaţi la ridicarea construcţiei P+1 edificată pe terenul reclamanţilor.
Prin autorizaţia 57/1990 emisă de Consiliul Local Suceava, pârâţii au fost autorizaţi să realizeze executarea lucrărilor de racordare a locuinţei la reţeaua de termoficare, construcţia unei anexe şi reconstrucţia unei magazii. Ignorând autorizaţia şi fără a avea titlu de proprietate asupra terenului sau acordul proprietarului aparent, care era statul, sau adevăraţilor proprietari, reclamanţii-pârâţi au edificat construcţia P+1 cu destinaţia de magazin la parter şi locuinţă la etaj.
Este adevărat că depăşirea limitelor autorizaţiei sau inexistenţa acesteia, vizează raporturile constructorilor cu autoritatea administrativă locală, în legătură cu implementarea planului de urbanism, dar în acelaşi timp, în speţă ea semnifică şi reaua credinţă a pârâţilor Popovici care nu au obţinut acordul proprietarului terenului de a edifica construcţia, ştiut fiind că eliberarea autorizaţiei de construcţie este condiţionată de existenţa titlului de proprietate asupra terenului sau acordul proprietarului.
Motivarea pârâţilor P. cum că statul era proprietarul terenului la data edificării construcţiei şi că deci buna sau reaua credinţă trebuie raportată la acest moment şi în relaţie cu titularul proprietăţii, este nefondată, deoarece nici pe terenul statului nu se poate ridica o construcţie fără acordul acestuia şi fără autorizaţie.
Reprezentarea pe care pârâţii P. pretind că au avut-o la momentul edificării construcţiei asupra existenţei şi valabilităţii titlului statului nu este revelatoare în calificarea bunei sau relei credinţe a acestora, deoarece în temeiul art. 494 C. civ. proprietarul terenului indiferent cine ar fi el, are dreptul de a opta între a păstra construcţia sau de a cere ridicarea ei, cu plata despăgubirilor aferente, potrivit distincţiei pe care textul o face.
Reaua credinţă a pârâţilor decurge nu numai din calitatea lor de detentori precari (chiriaşi) la momentul edificării construcţiei dar şi din activitatea dolosivă de care au uzat în obţinerea unei autorizaţii de la organele competente, pentru alte scopuri decât acelea exprimate şi care au fost avute în vedere la eliberarea autorizaţiei.
Aşadar, corect instanţele au obligat pe pârâţii P. la ridicarea construcţiei pe cheltuiala acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Municipiul Suceava, prin primar, P.V. şi P.E. împotriva deciziei civile nr. 1583/A din 29 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă.
Admite recursul declarat de B.Ş. şi Z.N.H. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o casează în parte. Admite în parte apelul reclamanţilor, desfiinţează în parte sentinţa civilă nr. 168/F din 11 iunie 2004 a Tribunalului Ialomiţa şi trimite cauza la Tribunalul Ialomiţa pentru soluţionarea pe fond a capătului de acţiune prin care reclamanţii au solicitat despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 1757 mp din Suceava, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Ialomiţa, Municipiul Suceava prin primar şi Consiliul local Suceava.
Menţine restul dispoziţiunilor deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 350/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3340/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
