ICCJ. Decizia nr. 3541/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3541
Dosar nr. 30356/1/2005
Nr. vechi 1336/2005
Şedinţa publică din 4 aprilie 2006
Deliberând asupra recursului civil de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele :
Prin acţiunea înregistrată la 2 martie 2004 reclamanţii I.E. şi I.G.D. şi H.E. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 pentru constatarea refuzului nejustificat al pârâtelor de a răspunde şi soluţiona notificărilor formulate de aceştia în baza Legii nr. 10/2001.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 137 din 16 februarie 2005 a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să emită o decizie de restituire în natură a imobilului situat în str. G.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 656 A din 12 octombrie 2005 a admis apelul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti şi a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului de a judeca cauza în fond, a anulat sentinţa şi a trimis cauza pentru rejudecarea fondului la instanţa competentă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.
S-a reţinut în motivarea acestei decizii că acţiunea reclamantelor se poate judeca doar în raport de art. 1075 C. civ. care atrage competenţa judecătoriei, fiind vorba de o obligaţie de „a face". Prevederile Legii nr. 10/2001, a reţinut în continuare instanţa de apel, sunt de strictă interpretare şi nu se pot aplica prin analogie la alte situaţii decât cele prevăzute expres de textele sale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal, reclamanţii care au criticat Decizia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Petiţionarii au susţinut că nesoluţionarea notificării le-a deschis calea în justiţie împotriva instituţiei sesizate şi, ca urmare, competentă să judece asemenea acţiuni este instanţa prevăzută de legea specială.
Recursul este fondat şi se va admite pentru următoarele motive:
Reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care instituie o procedură prealabilă administrativă, obligatorie, concretizată prin rezolvarea notificării formulate în condiţiile art. 22 şi art. 23 din această lege.
Prin art. 25 alin. (1) se instituie o obligaţie în sarcina unităţii sesizate de a se pronunţa asupra notificării prin decizie sau dispoziţie motivată în termen de 60 de zile, de la data notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare în susţinerea notificării.
Capitolul III al legii „proceduri de restituire" reglementează în detaliu treptele de urmat de către părţile implicate, în raport de diferitele situaţii în care acestea se află. În cadrul acestor etape este prevăzută şi o fază judiciară în caz de neînţelegeri apărute în procesul de negociere a valorii corespunzătoare şi asupra modalităţilor de acordare a măsurilor reparatorii.
Este adevărat că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres atacarea la instanţă a lipsei de răspuns (rezolvare) prin decizie sau dispoziţie motivată. Aceasta nu înseamnă însă că o asemene.
atitudine din partea instituţiei responsabile de rezolvarea notificării nu poate fi supusă controlului judecătoresc cu atât mai mult cu cât există o obligaţie fixată de lege în sarcina acesteia într-un termen determinat.
Această interpretare este necesară faţă de responsabilitatea instituită de această procedură specială şi este dedusă din voinţa legiuitorului care a dorit rezolvarea rapidă care să elimine cât mai curând posibil echivocul situaţiilor juridice incerte şi să repare prejudiciile cauzate de măsurile abuzive ale statului comunist. De aceea s-au fixat termene precise inclusiv pentru revendicarea proprietăţii ceea ce impune, prin simetrie, aceeaşi rigoare şi cât priveşte rezolvarea sesizării.
În mod corect instanţa de fond a apreciat lipsa de răspuns ca o nerezolvare culpabilă şi a dispus ca pârâta să-şi îndeplinească obligaţia legală de a emite o dispoziţie motivată în rezolvarea notificării.
Împrejurarea că instanţa a determinat şi limita despăgubirilor cuvenite petiţionarilor în urma efectuării unui raport de expertiză nu este contrară dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Intervenţia instanţei în atribuţiile sale de control judiciar potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi (7) nu exclude o asemenea posibilitate.
În acest fel este sancţionată lipsa de diligenţă a instituţiilor abilitate să rezolve notificarea şi se elimină o viitoare neconcordanţă între oferta instituţiei şi acceptarea persoanei care revendică .
Petiţionarii, prin acţiunea adresată justiţiei, cu sesizarea lipsei răspunsului la notificare, se situează în prevederile Legii nr. 10/2001 care include, prin redefinirea competenţelor potrivit acestei legi speciale, şi obligaţia de a face. Această obligaţie nu poate fi privită individual în termenii art. 1075 C. civ., ci în contextul şi soluţiile impuse de legea specială.
Ca urmare, în mod corect şi legal s-a soluţionat cauza în fond de către Tribunal, această instanţă fiind individualizată de Legea nr. 10/2001 ca singura competentă în rezolvarea litigiilor în această materie.
Pe cale de consecinţă, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul, se va casa Decizia nr. 656/2005 a Curţii de Apel Bucureşti şi cauza se va trimite la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii I.E., I.G.D. şi H.E. împotriva deciziei civile nr. 656 A din 12 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pe care o casează.
Trimite spre rejudecare apelul la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3608/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3498/2005. Civil → |
|---|
