ICCJ. Decizia nr. 3940/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiune, reclamantele I.M. și P.M. au chemat în judecată Consiliul local al municipiului Constanța, orașul Constanța prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, R.A. E.D.P.P. Constanța și R.R., solicitând obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie, în cote egale și în indiviziune, imobilul situat în Constanța, greșit trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, să se ia act că înțeleg să respecte contractele de închiriere existente.
Ulterior, acțiunea a fost completată, solicitându-se să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta R.A. E.D.P.P. Constanța și pârâtul R.R.
Prin sentința civilă nr. 836 din 18 decembrie 2000, Tribunalul Constanța a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 28475/1997 și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în Constanța.
S-a reținut pentru acesta că imobilul a constituit proprietatea autorilor reclamanților, fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, aplicat abuziv, întrucât autorii reclamanților erau exceptați de la naționalizare conform art. III din Decretul nr. 92/1950, iar măsura a fost luată pe numele altei persoane decât titularii dreptului de proprietate.
Drept urmare, statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului în baza unui titlu nul.
Comparându-se titlul reclamanților cu contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului s-a dat preferință titlului reclamanților din moment ce titlul statului a fost nelegal constituit, iar nulitatea contractului de vânzare-cumpărare se întemeiază pe cunoașterea de către pârâți a lipsei calității de proprietar a vânzătorului și pe formularea art. 1 alin. (4) și (5) din nomele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.
Pârâtul R.R. nu poate invoca buna credință, atâta timp cât litigiul este înregistrat pe rolul Judecătoriei Constanța încă din anul 1994.
Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 153 din 10 decembrie 2002, a respins ca nefondate apelurile declarate de Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, R.A. E.D.P.P. Constanța, împotriva sentinței civile nr. 836 din 18 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Constanța; a admis apelul declarat de D.G.F.P.C.F.S. Constanța pentru Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe, a modificat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea față de apelantă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, în baza acelorași considerente, a reținut caracterul abuziv al măsurii de naționalizare, iar cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâtul R.R., cauza este ilicită. Acest aspect rezultă din faptul că imobilul a fost cumpărat de fostul chiriaș, pentru cei cărora a testat averea, menționându-se că prețul a fost plătit de aceștia, iar pârâții introduși în cauză ca efect al succesiunii fostului chiriaș, nu îndeplinesc cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții E.A. și E.G., Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, precum și R.A. E.D.P.P. Constanța.
Recursul promovat de pârâții E.A. și E.G., introduși în cauză ca succesori ai pârâtului R.R., nu a fost timbrat.
Cum recurenții, pentru termenul de astăzi au fost citați, legal, cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în sumă de 2.297.500 lei, obligație pe care nu au îndeplinit-o, urmează ca în aplicarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/1995 acest recurs să fie anulat ca atare.
în recursurile declarate de Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și R.A. E.D.P.P. Constanța se susține că:
nelegal și netemeinic s-a reținut că la naționalizare nu s-a respectat și identitatea între persoana din anexă și adevărații proprietari ai imobilului;
greșit s-a apreciat că s-a făcut dovada exceptării de la naționalizare;
intimata P.M. nu a justificat calitatea procesuală activă ca succesoare a defunctului P.D., iar I.M. nu a făcut dovada faptului că este unică moștenitoare;
reclamantele nu au dovedit că la data naționalizării imobilul era coproprietatea autorilor;
nu există identitate între imobilul revendicat și imobilul ai cărui proprietari au fost autorii reclamantelor;
procedându-se la o comparare a titlurilor, mai bune caracterizat este cel al pârâtului R.R., contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și de bună credință.
Recursurile nu sunt întemeiate.
Corect s-a reținut prin hotărârea atacată că reclamantele se legitimează procesual conform certificatelor de moștenitor și respectiv de calitate nr. 1456/1994 și 100/1998 precum și declarației notariale din care rezultă că D.P. era cunoscut și sub numele de P.D.D.
Neechivoc s-a făcut dovada că imobilul a constituit proprietatea antecesorilor reclamantei, V.I., respectiv D.P., dobândit de aceștia în coproprietate, prin actul de vânzare-cumpărare din 21 decembrie 1940.
Cât privește măsura naționalizării, așa cum au reținut instanțele, în adevăr Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat în mod abuziv, autorii reclamantelor fiind exceptați conform art. II din decret, iar naționalizarea fiind dispusă numai pe numele unuia din coproprietari.
Chestiunea identității imobilului nu a făcut obiect de judecată în apel, fiind numai acum invocată, motiv pentru care nu ar putea fi cercetată direct în recurs. Este de observat totuși că imobilul revendicat a fost identificat în cauză, inclusiv prin expertiza tehnică efectuată, ca fiind cel care a constituit proprietatea autorilor reclamantelor.
Referitor la titlurile părților cauza nu a fost soluționată pe temeiul juridic al comparării titlurilor deținute de părți, ci în raport de cadrul procesual existent, precum și urmare soluționării capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.
Or, sub acest ultim aspect, potrivit dreptului comun în materia nulităților, prin hotărârea atacată s-a reținut corect că actul juridic respectiv este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită, considerentele avute în vedere de instanță în acest sens, nefiind combătute prin motivarea recursului, care privește cu totul alte chestiuni.
Or, din acest punct de vedere, conform chiar celor susținute prin întâmpinarea formulată în apel de E.G. și A. instanța de apel a reținut corect existența unei cauze ilicite a actului determinată de faptul că imobilul, testat succesorilor menționați, a fost cumpărat cu suma pusă în acest sens la dispoziție de către aceștia, urmând ca la deces, imobilul, pentru acest considerent, să fie testat lor, ca succesori testamentari.
Mai departe, chiar dacă s-ar pune în discuție buna sau reaua credință, corect s-a apreciat de instanța de fond că pârâții au fost de rea credință, fie și numai pentru faptul că, litigiul era pe rolul instanțelor, încă din anul 1994.
Față de cele arătate, ambele recursuri au fost respinse.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4041/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3949/2005. Civil → |
|---|
