ICCJ. Decizia nr. 396/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 396.
Dosar nr. 22061/1/2005
Nr. vechi 6652/2005
Şedinţa publică din 17 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1410 din 13 decembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Prahova a fost admisă contestaţia formulată de A.N. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Câmpina, împotriva deciziei nr. 1945 din 24 august 2004, emisă de Primarul Municipiului Câmpina şi în consecinţă s-a dispus anularea ei.
S-a constatat dreptul petentului la despăgubiri pentru imobilul situat în Câmpina, potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, şi că se justifică acordarea măsurilor reparatorii în echivalent conform celor solicitate prin notificare.
Prin Decizia nr. 347 din 15 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, s-a respins ca nefondat apelul, formulat de intimata Primăria municipiului Câmpina împotriva sentinţei civile nr. 1410 din 13 decembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimaţii contestatori A.D. şi A.I.D.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că prin notificarea adresată intimatei, Primăria Municipiului Ploieşti, la data de 3 aprilie 2001, A.M., A.N. şi H.I.I. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Câmpina.
Notificarea a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 1945 din 24 august 2004, emisă de Primarul Municipiului Câmpina, cu motivarea că imobilul nu a fost preluat abuziv de către stat.
S-a avut în vedere că Decretul nr. 92/1950 contravenea în mod flagrant dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Constituţia din 1948, potrivit cărora „proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege" iar art. 10 prevedea „că exproprierea poate fi făcută numai pentru o cauză de utilitate publică, pe baza unei legi, cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie", cât şi a dispoziţiilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, conform cărora „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa", ultimul text constituind o normă imperativă a dreptului internaţional public.
Astfel, s-a reţinut că preluarea de către stat a imobilului în litigiu, de la autorul contestatorului s-a făcut în baza unui act normativ care contravenea unor norme juridice cu valoare superioară, imobilul fiind preluat fără titlu valabil.
S-a mai avut în vedere, că, chiar dacă s-ar fi reţinut preluarea cu titlu valabil, contestatorul tot ar fi avut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/ 2001, deoarece măsurile reparatorii prevăzute de această lege i se cuveneau, pentru că ambele feluri de preluare s-au considerat abuzive de către legiuitor.
S-a avut în vedere că distincţia dintre cele două modalităţi de preluare are relevanţă numai în cazul în care se solicită restituirea în natură a imobilelor, în speţă fiind vorba numai de o cerere care priveşte măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva deciziei civile nr. 347 din 15 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a declarat recurs în termen, pârâtul Municipiul Câmpina prin Primar, care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs se învederează de către recurent că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, reţinând greşit că s-a dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat şi că nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului de către persoana îndreptăţită.
Se mai arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilul revendicat fiind preluat de stat cu titlu valabil, deoarece autorul intimaţilor contestatori (OG) făcea parte din categoria celor prevăzuţi în art. 2 din Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, acesta deţinând mai multe proprietăţi, unele dintre ele fiind folosite în scopul închirierii.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Ploieşti la 3 aprilie 2001, numiţii A.M., A.N. şi H.I.I. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Câmpina.
Prin dispoziţia nr. 1945 din 24 august 2004, emisă de Primarul Municipiului Câmpina s-a respins notificarea cu motivarea că imobilul în discuţie nu a fost preluat abuziv de către stat.
Prin Certificatul nr. 676 din 30 iunie 1997 şi Adresa nr. 1032 din 4 iunie 1990, aflate la filele nr. 16 şi 17 din dosarul de fond nr. 6279/2004 se reţine că imobilul a fost preluat la data de 26 august 1958 în baza Decretului nr. 92/1950, în anexă fiind înscris G.O. (antecesorul reclamanţilor), cu opt apartamente situate în Câmpina, în Bucureşti şi în Ploieşti.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv se înţeleg cele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948, cele preluate prin confiscarea averii ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, donate statului, preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, precum şi orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Conform înscrisurilor depuse la dosar rezultă, că imobilul a aparţinut autorului reclamanţilor de la care a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 şi că acesta făcea parte din categoriile persoanelor exceptate de la naţionalizare.
În această situaţie corect s-a reţinut că imobilul în litigiu nu a fost preluat cu titlul valabil, fiind incidente dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la măsurile reparatorii solicitate prin notificare.
La data de 10 februarie 2005, în apel, ca urmare a decesului reclamantului iniţial A.N. au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, numiţii A.D. şi A.I.D.
Nu există nici un dubiu care să pună la îndoială calitatea acestora de persoane îndreptăţite în sensul cerinţelor Legii nr. 10/2001, calitate ce a fost stabilită pentru antecesorul lor încă din anul 1999 conform înscrisului de la dosar, fila nr. 27 recurs (Adresa nr. 1032 din 4 iunie 1990, certificatul nr. 676/1997 şi hotărârea nr. 2849 din 30 august 1999 a Primăriei Generale a Capitalei, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care s-au acordat despăgubiri antecesorului reclamanţilor pentru unul dintre cele opt imobile naţionalizate ca şi cel din cauză).
Imobilul în litigiu s-a preluat de la autorul reclamanţilor în baza Decretului nr. 92/1950, care contravenea unor norme juridice cu valoare superioară, respectiv Constituţiei din 1948, care garanta dreptul de proprietate şi dreptul de moştenire al acesteia, proprietatea putând fi luată numai pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi, cu o dreaptă despăgubire acordată proprietarului.
Acelaşi decret contravenea şi normelor imperative de drept internaţional public, respectiv Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948 potrivit cărora „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa" .
Faţă de aceste considerente, corect a reţinut instanţa de apel, că imobilul a fost preluat fără titlu valabil şi că intimaţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent. Mai mult decât atât, faţă de art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, dreptul reclamanţilor la asemenea măsuri este prevăzut şi în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, avându-se în vedere, că atât preluarea fără titlu valabil, cât şi cea cu titlu valabil sunt considerate de legiuitor ca abuzive.
Faptul că, reclamanţii au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent face inutilă orice discuţie în legătură cu modalitatea de preluare cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind relevantă modalitatea de preluare numai în cazul în care s-ar fi solicitat restituirea în natură a imobilului.
În consecinţă, critica recurentei este nefondată, deoarece preluarea imobilului a fost abuzivă, reclamanţii dovedind dreptul de proprietate asupra imobilului ca moştenitori ai proprietarului iniţial, astfel că şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, conform art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi în concordanţă cu cerinţele art. 22 din aceeaşi lege.
Pentru considerentele expuse urmează ca recursul declarat de pârât să fie respins, menţinându-se ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Respinge ca nefondat recursul declarat de municipiul Câmpina împotriva deciziei nr. 347 din 15 martie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4227/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3969/2005. Civil. Actiune anulare act. Recurs → |
|---|
