ICCJ. Decizia nr. 412/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 412
Dosar nr. 3874/200.
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 382 din 12 mai 2003, pronunţată de Tribunalul Mureş, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta T.A. împotriva pârâţilor Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care au fost obligaţi să-i plătească reclamantei diferenţa drepturilor salariale cuvenite pe perioada 1 mai 2000–31 octombrie 2000, în cuantum brut de 15.747.051 lei, iar în cuantum net de 11.019.620 lei, sumă ce se va actualiza în funcţie de dobânda legală, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data executării hotărârii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că şi pe perioada susmenţionată, asupra veniturilor reclamantei trebuia să fie aplicată valoarea de referinţă sectorială corespunzătoare funcţiilor de demnitate publică, iar nu numai cu începere de la data de 1 noiembrie 2000.
Recursurile declarate de pârâţi împotriva sentinţei au fost respinse ca nefondate, prin Decizia nr. 935 din 28 august 2003, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinând în esenţă că hotărârile atacate sunt nelegale, întrucât salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată, în acea perioadă, de Legea nr. 50/1996 şi OG nr. 83/2000, nefiind aplicabile actele normative la care au făcut referire instanţele.
Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente:
În primul rând, este de reţinut că temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este 330 alin. (2) teza 1 C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond".
În motivarea recursului în anulare există două susţineri neargumentate.
Astfel, în legătură cu prima susţinere „că instanţele au făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică şi sistematică a actului juridic" se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 şi OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea acestora, nefiind aplicabile celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătoreşti criticate.
Nu se arată în ce constă interpretarea greşită a legii şi de ce s-au ignorat regulile de interpretare logică şi sistematică a actelor normative.
Este de reţinut că în conformitate cu cerinţele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o încălcare esenţială a legii.
Prin sintagma „încălcarea esenţială a legii" este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziţii legale, ci numai aceea de ordine publică.
Cea de a doua susţinere din recursul în anulare, de asemenea nu este dezvoltată şi nici argumentată, reproducându-se numai dispoziţiile art. II, teza 1 din OG 83/2000, arătându-se în esenţă că aplicarea în practică a corelării indicelui de referinţă ar fi fost condiţionată de suplimentarea bugetului.
În consecinţă, nici această a doua critică nu poate reprezenta o încălcare esenţială a legii.
Distinct de considerentele mai înainte arătate, urmează a reţine că instanţele de fond şi recurs au făcut o corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză, având în vedere corelarea dintre ele.
În acest sens este de reţinut că salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti era reglementată de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998.
Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare din sistemul bugetar şi a stabilirii indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică a fost stabilit un nou mod de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorităţii judecătoreşti în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 şi întrucât se impunea în mod necesar, conform principiilor constituţionale, corelarea salariilor magistraţilor şi a celuilalt personal al autorităţii judecătoreşti, cu salariile celor din autorităţile legislativă şi executivă s-a adoptat OG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti.
Conform art. 1 din această ordonanţă valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 şi în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referinţă sectorială a devenit de 1.140.800 lei, cum în mod corect au reţinut instanţele de fond şi recurs.
De reţinut că, salarizarea magistraţilor era reglementată printr-o lege specială, Legea nr. 50/1996, care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1998, din care s-a preluat doar noţiunea de valoare de referinţă sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.
La acea dată Legea nr. 50/1996 era depăşită, fiind singura lege care utiliza noţiunea de coeficient de ierarhizare şi la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii.
Ceea ce este de reţinut din evoluţia legislaţiei în materie de salarizare înainte arătată este voinţa legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor trei autorităţi fundamentale ale statului de drept: legislativă, judecătorească şi executivă.
Principiul stabilit prin OUG nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76/2000 a fixat şi cuantumul valorii de referinţă aplicabil, astfel încât, de la acea dată pârâţii aveau obligaţia să calculeze şi să plătească salariile potrivit noilor valori.
Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a şi făcut-o de altfel, cel mult amânarea plăţii drepturilor cuvenite, iar nu negarea existenţei acestora.
De altfel, în speţă este vorba de bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care în art. 12 alin. (1), (2) şi (3) arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de credite pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului pentru numărul maxim de posturi avizate.
În orice caz, lipsa resurselor financiare invocate nu poate constitui un impediment în acordarea indemnizaţiilor legale cuvenite magistraţilor şi personalului instanţelor judecătoreşti, întrucât aceştia nu au nici o culpă pentru lipsa respectivelor resurse.
Faţă de aceste considerente urmează a fi respins recursul în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 382 din 12 mai 2003 a Tribunalului Mureş şi deciziei civile nr. 935/R din 28 august 2003 a Curţii de Apel Târgu Mureş, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3987/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4165/2005. Civil. Actiune în constatare. Recurs → |
|---|
