ICCJ. Decizia nr. 449/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 449.
Dosar nr. 27486/1/2005
Nr. vechi 11024/200.
Şedinţa publică din 9 mai 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 997 din 27 iunie 2002, a admis contestaţia formulată de contestatoarea I.E.L., a anulat Decizia nr. 59 din 5 martie 2002 emisă de R.A. L., prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în sector 1, şi a obligat pârâta să lase petentei în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută prin Decizia nr. 96 din 4 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei menţionate.
S-a reţinut că autoarea reclamantei N.F. a cumpărat la data de 26 iulie 1934, 720 mp teren, lotul 53 din fostul parc al Domeniilor, pe care a construit, în baza autorizaţiei din 23 mai 1935, o locuinţă compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă.
S-a arătat că imobilul în litigiu a fost rechiziţionat în anul 1945 şi naţionalizat ulterior, deşi proprietarul făcea parte din categoriile persoanelor exceptate de la naţionalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
S-a menţionat că N.F. a decedat la data de 2 februarie 1978, unica sa moştenitoarea fiind petenta I.E.L., întrucât I.H. şi W.D.H. au renunţat la pretenţiile asupra imobilelor ce au aparţinut defunctei în România.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs RA A.P.P.S., recurs ce a fost admis prin Decizia nr. 4065 din 26 mai 2004 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, hotărârea recurată fiind casată cu trimitere spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe, pentru a se stabili legea aplicabilă moştenirii lăsate de autoarea reclamantei N.F., decedată la 2 februarie 1978 în Austria, conform art. 162 cu referire la art. 66 şi art. 67 din Legea 105/1992 şi întinderea drepturilor lui I.E.L. asupra imobilului în litigiu, după calificarea juridică a actelor intitulate „declaraţii", întocmite de comoştenitorii I.H. şi W.D.H.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 944 din 23 mai 2005, a respins apelul pârâtei RA A.P.P.S., reţinând că reclamanta a făcut dovada că este succesoarea fostului proprietar al imobilului din str. C., defuncta N.F.
S-a constatat că, prin testamentul din 12 ianuarie 1973, N.F. a instituit ca legatari în privinţa averii sale pe cei trei nepoţi, respectiv I.E.L., I.H. şi W.D.H., ultimii doi moştenitori declarând că renunţă la drepturile lor asupra averii din România a defunctei, declaraţiile fiind reconfirmate şi supralegalizate ulterior pronunţării deciziei civile nr. 4065 din 26 mai 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la fondul cauzei, s-a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil, fiind iniţial rechiziţionat pentru misiunile aliate sovietice în baza ordinului de rechiziţie nr. 5178/1945, iar ulterior naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziţia 2723, de la N.F.
S-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. e) din Legea 10/2001, şi că din toate probele administrate a rezultat că imobilul teren aflat în lotul 53 din Parcul Domeniilor, în suprafaţă de 720 mp, pe care s-a ridicat o construcţie compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă, este unul şi acelaşi cu cel situat pe str. C.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs pârâta RA A.P.P.S. la 11 iulie 2005, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, pârâta a susţinut că actele depuse la dosar sunt insuficiente pentru a face dovada calităţii de unic moştenitor a reclamantei, de pe urma defunctei N.F. şi că s-au încălcat prevederile Legii 105/1992 şi ale Legii 10/2001 şi normelor metodologice de aplicare a acesteia, în sensul că nu s-a stabilit calitatea de moştenitor potrivit legii civile române.
Recurenta a susţinut că declaraţiile comoştenitorilor din data de 20 iulie 2001 nu pot fi considerate declaraţii de renunţare la succesiune conform legii române, ci au caracterul unor acte de înstrăinare cu titlu gratuit, care nu îmbracă forma autentică, conform art. 813 şi art. 814 C. civ.
Totodată s-a susţinut că, în mod eronat a fost obligată RA A.P.P.S. la punerea în posesie, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 1 şi art. 20 din Legea 10/2001 care atribuie competenţa restituirii, exclusiv unităţii deţinătoare.
Celelalte critici formulate prin motivele de recurs au vizat faptul că nu s-a făcut dovada identităţii dintre imobilul solicitat şi cel ce a aparţinut N.F., instanţa de apel nepronunţându-se asupra acestui aspect.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la criticile formulate de pârâta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va aprecia că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, potrivit art. 26 din Decretul nr. 1179 din 28 decembrie 1968 pentru ratificarea Convenţiei dintre R. S. România şi Republica Austria cu privire la asistenţa juridică în materia dreptului civil şi de familie şi la valabilitatea şi transmiterea actelor şi a Protocolului anexă la Convenţie, publicat în Buletinul Oficial al RSR, partea I; nr. 4 din 9 ianuarie 1969 nu se impunea supralegalizarea declaraţiilor comoştenitorilor I.H. şi W.D.H., potrivit art. 25 pct. 1, acestea neavând nevoie de o altă certificare pentru a fi folosite în faţa instanţelor judecătoreşti şi a autorizaţiilor administrative ale celuilalt stat contractant.
De altfel, cu ocazia rejudecării apelului, reclamanta a depus la dosar declaraţiile reconfirmate la 26 ianuarie 2005 şi supralegalizate.
În speţă, fiind în discuţie o moştenire testamentară, potrivit art. 68 din Legea 105/1992, testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale, mai multor legi, inclusiv legii naţionale sau de domiciliu a acestuia.
Cum, în speţă, decesul autoarei intimatei a avut loc în Austria, în mod corect s-a procedat la dezbaterea succesiunii în conformitate cu legea civilă austriacă.
Mai mult, la data la care s-a deschis succesiunea, 2 februarie 1978, în patrimoniul defunctei N.F. nu se afla dreptul de proprietate asupra imobilului din România.
Ca atare se va aprecia ca neîntemeiată critica recurentei referitoare la încălcarea art. 66 din Legea 105/1992, cele două declaraţii ale comoştenitorilor fiind corect calificate ca declaraţii de renunţare la drepturile succesorale asupra bunurilor din România şi nu acte de donaţie, cărora le lipseşte forma autentică, astfel cum susţine pârâta R.A. A.P.P.S.
Critica referitoare la neanalizarea motivului privind lipsa identităţii dintre imobilul solicitat şi cel ce a aparţinut autoarei intimatei, N.F., este, de asemenea, nefondată.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a analizat critica menţionată, formulată de pârâta, reţinând, în baza probelor administrate că imobilul teren ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare nr. 21606 din 26 iulie 1934 autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, pe care s-a edificat construcţia compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă, conform autorizaţiei din 23 mai 1935, în care se menţionează str. Av. M., este unul şi acelaşi cu cel situat în str. A.C. nr. 59, actualmente str. C. nr. 59.
De altfel, recurenta a încheiat la 12 februarie 2002, în baza art. 42 din Legea 10/2001 un proces verbal de constatare în privinţa imobilului din str. C. nr. 59, necontestând nici un moment că imobilul descris nu este unul şi acelaşi cu cel solicitat a fi restituit în natură.
Critica referitoare la greşita obligare a recurentei la punerea în posesie va fi apreciată ca nefondată.
Este adevărat că, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001, restituirea imobilelor preluate în mod abuziv se realizează prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
În speţă, însă, apreciind contestaţia întemeiată, instanţa a procedat la anularea deciziei şi a obligat pârâta să restituie imobilul persoanei îndreptăţite.
Critica formulată de recurentă, în sensul că se putea dispune doar anularea deciziei şi obligarea RA A.P.P.S. la emiterea unei decizii de restituire în natură, iar nu de obligare la lăsarea în deplină proprietate şi posesie, este pur formală.
În ambele situaţii, finalitatea este aceeaşi, recurentei, în calitate de unitate deţinătoare, revenindu-i obligaţia de restituire a bunului, indiferent că aceasta se face în temeiul unei decizii sau al unei hotărâri judecătoreşti, prin care s-a cenzurat Decizia emisă iniţial.
Faţă de aceste considerente se va aprecia că nu este întrunit motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi se va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
Având în vedere că, deşi a solicitat cheltuieli de judecată în faza procesuală a recursului, intimata-reclamantă nu a făcut dovada acestora, cu chitanţa de achitare a onorariului avocaţial, Curtea va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S. împotriva deciziei civile nr. 944 din 23 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4402/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3822/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
