ICCJ. Decizia nr. 4826/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4826Dosar nr. 20674/200.
Şedinţa publică din 3 iunie 2005
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 19 septembrie 2003, reclamanţii P.F. şi P.M. au chemat în judecată pe pârâta I.C.H., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună stabilirea, în baza art. 585 C. civ., stabilirea liniilor de hotar care despart cele două proprietăţi şi îngrădirea proprietăţii acestora, precum şi încetarea servituţii de trecere pentru că aceasta nu mai poate fi exercitată conform art. 636 C. civ.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că sunt titularii dreptului de proprietate asupra unui imobil în suprafaţă totală de 506 mp, compus din casă şi teren, situat în Caracal, judeţul Olt.
La est, imobilul se învecinează cu terenul deţinut de pârâtă.
Deşi între cele două terenuri există garduri, sunt totuşi îndoieli cu privire la corecta amplasare a acestora şi delimitarea terenurilor, ceea ce creează grave neînţelegeri.
Cu privire la servitutea de trecere constituită în anul 1977, aceasta nu mai este exercitată din 1991 în modul în care iniţial a fost stabilită, ca urmare a reducerii lăţimii curţii de la 3 m la 2 m, insuficientă pentru trecerea cu mijloace de transport. Ca atare, se impune încetarea acesteia.
La data de 10 octombrie 2003 acţiunea a fost completată cu un nou capăt de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului ce constituie servitute de trecere, în măsura în care dreptul de servitute nu încetează sau nu este restrâns.
Prin sentinţa nr. 407 din 18 februarie 2004, Judecătoria Caracal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii P.F. şi P.M., în sensul că a stabilit hotarul despărţitor pe vechiul aliniament, astfel încât să fie respectată servitutea de trecere instituită în favoarea pârâtei.
A respins ca nefondat capătul de cerere privind încetarea servituţii de trecere şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri civile.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 835.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând ½ din onorariul de expert.
S-a reţinut, din cercetarea locală, că nu s-au schimbat condiţiile iniţiale privind exerciţiul dreptului de servitute, pârâta neavând acces la anexele din spatele curţii cu mijloace de transport pentru aprovizionarea cu combustibil şi alte nevoi. Ca atare, reclamanţii nu au temei pentru a cere încetarea sau restrângerea acestui drept, stabilit convenţional în 1977.
Totodată, cum reclamanţii nu au mai permis trecerea pârâtei, iar din anul 2002 au montat chiar şi un gard despărţitor, cererea privind obligarea acesteia din urmă la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului nu este întemeiată.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel atât reclamanţii cât şi pârâta.
Criticile formulate de reclamanţi în apel priveau nestabilirea precisă, clară a aliniamentului despărţitor al proprietăţilor învecinate şi greşita respingere a cererii privind încetarea servituţii, precum şi a cererii de obligare la plata despăgubirilor, ca urmare a stabilirii eronate a stării de fapt.
Pârâta a susţinut în apel că greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, precum şi că în mod greşit a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat.
Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, prin Decizia nr. 2816 din 9 septembrie 2004, a respins ambele apeluri ca nefondate.
În motivarea acestei hotărâri instanţa de control judiciar a apreciat că dispozitivul hotărârii poate fi executat, stabilirea hotarului despărţitor fiind făcută potrivit art. 584 C. civ., cu trimitere la schiţa anexă a raportului de expertiză.
Reclamanţii fiind succesori cu titlu particular ai fostului proprietar, parte în tranzacţia încheiată în 1977, hotărârea de expedient le este opozabilă şi sunt ţinuţi să o respecte, cât timp starea de fapt avută în vedere la data menţionată nu s-a modificat.
În fine, în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamanţii nu au respectat dreptul pârâtei. Mai mult, servitutea a fost constituită cu titlu gratuit, aşa încât în mod judicios instanţa a respins şi acest capăt de cerere.
Cu privire la apelul declarat de pârâtă s-a reţinut că acesta este lipsit de obiect, cu referire la soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat în condiţiile necriticării soluţiei date în capătul de cerere privind grăniţuirea şi nefondat sub aspectul cheltuielilor, în raport de dispoziţiile art. 584 partea finală C. civ.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâta.
Fără a invoca nici unul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reclamanţii au criticat hotărârea instanţei de control judiciar susţinând că nu s-a ţinut cont de actele dosarului, cu referire la expertizele efectuate, de faptul că servitutea a fost stabilită iniţial pe terenul aparţinând domeniului public, că fiind obligaţi la respectarea dreptului constituit în favoarea pârâtei li s-a încălcat dreptul de proprietate şi că nu s-a ţinut cont de schimbarea condiţiilor în raport de care se impune încetarea servituţii.
Pârâta a criticat hotărârea dată în apel sub aspectul greşitei respingeri a excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Examinând cauza, cu referire la calea de atac exercitată de pârâtă, în raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., se constată următoarele:
Pârâta nu a timbrat suficient recursul la data declarării, în sensul că a depus timbru judiciar dar nu a depus suma datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru.
Drept urmare, pentru termenul din 3 iunie 2005, fixat pentru judecarea recursurilor, aceasta a fost legal citată cu menţiunea depunerii sumei de 171.000 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru.
La termen s-a constatat că aceasta nu s-a conformat obligaţiei de timbrare, procedural comunicată acesteia.
În consecinţă, excepţia de netimbrare se constată a fi întemeiată, faţă de recurenta menţionată urmând a se face aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, în sensul anulării recursului ca insuficient timbrat.
Examinând cauza în raport de criticile formulate de reclamanţi, se constată următoarele:
Cu referire la grăniţuire, soluţionată în raport de concluziile expertizelor efectuate în cauză, reclamanţii nu au cerut o nouă expertiză, în condiţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., aşa încât recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici.
Servitutea ca sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil este un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Acest drept are caracter de accesoriu al fondului, de care nu poate fi despărţit spre a forma un drept de sine stătător. Ca atare, sunt lipsite de relevanţă juridică în cauză considerentele reclamanţilor privind schimbarea titularului dreptului de proprietate asupra terenului formând fondul aservit.
Pe de altă parte, acest drept are caracter perpetuu, durând cât timp va dura imobilul şi situaţia din care s-a născut. Ca atare, nu sunt întemeiate criticile privind afectarea dreptului de proprietate, atâta timp cât reclamanţii sunt în continuare titularii dreptului de proprietate, transmis prin vânzare-cumpărare, asupra terenului afectat de această sarcină printr-un drept constituit anterior cumpărării şi transmis ca atare.
Prin urmare, recursul se constată a fi nefondat şi sub aspectul acestor din urmă critici.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi şi va anula ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanţii P.F. şi P.M. împotriva deciziei civile nr. 2816 din 9 septembrie 2004 a Curţii de Apel Craiova.
Anulează ca insuficient timbrat recursul formulat de pârâta I.C.H. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4844/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4824/2005. Civil → |
|---|
