ICCJ. Decizia nr. 493/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.493.
Dosar nr.21414/1/2005
Nr. vechi 6328/200.
Şedinţa publică din 19 mai 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 ianuarie 2003, reclamanta S.R. a chemat în judecată pe pârâţii primarul Municipiului Satu Mare, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare şi Prefectura Satu Mare, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că este îndreptăţită la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent bănesc pentru imobilul situat în Satu Mare, compus din casă şi teren aferent, pentru care a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 338/D din 18 octombrie 2004 Tribunalul Satu Mare a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Prefectura judeţului Satu Mare şi, totodată, a respins şi cererea reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Imobilul în litigiu există în natură, fiind situat actualmente pe str. L.R. şi este înscris în cartea funciară proprietari tabulari fiind M.A., M.N., M.S. şi M.Ş.
Reclamanta pretinde că a cumpărat acest imobil de la foştii proprietari extratabulari R.A. şi I.M. şi de aceea este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru acesta.
Este adevărat că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 de la numiţii R. şi I., aşa cum reiese din lista anexă la decret, eliberată în copie de Arhivele Statului, dar reclamanta nu face dovada că a dobândit proprietatea acestui imobil, fiind doar beneficiara unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, încheiat cu un proprietar netabular.
Or, dreptul de proprietate se dovedeşte prin înscriere în cartea funciară, potrivit art. 4 din Legea nr. 389/1943 pentru extinderea legislaţiei civile şi comerciale a Vechiului Regat în România de peste Carpaţi.
Pe parcursul procesului a decedat reclamanta, judecata fiind continuată de moştenitorul acesteia, D.G., care a declarat apel împotriva sentinţei.
Prin Decizia civilă nr. 192 din 14 martie 2005 Curtea de Apel Oradea a respins apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamantă apar ca vânzători două persoane care nu au calitatea de proprietari tabulari, imobilul nu este indicat prin număr top şi C.F., numele străzii este indicat ca fiind S.G. în loc de Ş.G., iar contractul apare ca fiind întocmit de un avocat care are acelaşi nume cu cumpărătoarea.
Pe de altă parte, la data la care se indică întocmirea actului, imobilul era înscris în C.F. Satu Mare sub top 1728/2 şi 1729/2, din anul 1946 a intrat în proprietatea celor înscrişi sub B2-6, iar din data de 21 martie 1950 sub C1 a intrat în posesia văduvei M.E., care şi-a înscris dreptul de uzufruct viager, ceea ce dovedeşte imposibilitatea transmiterii dreptului de proprietate în favoarea antecesorilor reclamantei.
Oricum, reclamanta nu întruneşte cerinţele Decretul nr. 115/1938, respectiv nu poate dovedi prin înscrisuri originale întreg şirul actelor juridice încheiate cu privire la imobil şi nici modul în care antecesorii săi au dobândit proprietatea imobilului.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul D.G., invocând următoarele motive:
1.Instanţa de apel a interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii şi a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora şi, mai mult, a creat reclamantului o situaţie mai grea în propria cale de atac, reţinând că imobilul în litigiu nu a fost naţionalizat.
Această interpretare este eronată şi contradictorie, deoarece s-a dovedit cu extrasul eliberat de Arhivele Statului că imobilul a fost naţionalizat de la numiţii R. şi I., care au fost înscrişi pe tabelul cu imobile naţionalizate.
Pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare nr. 131 din 12 aprilie 1950, invocat în susţinerea acţiunii, este un act juridic cu dată certă, care dovedeşte dobândirea proprietăţii extratabulare de către S.R. de la proprietarii extratabulari R.A. şi I.M.. Aceştia din urmă nu au reuşit să-şi întabuleze dreptul de proprietate tocmai pentru că la scurt timp după încheierea actului a intervenit naţionalizarea.
Recurentul mai susţine că I.M. era tatăl autoarei sale S.R., iar instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la calitatea de moştenitoare a acesteia.
2. Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 22 pct. 1 din HG nr. 498/2003 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Potrivit acestor dispoziţii, prin acte doveditoare se înţelege orice act juridic translativ de proprietate, printre care şi actul sub semnătură privată, precum şi actul emanând de la o autoritate din perioada preluării imobilului de către stat, care atestă indirect că bunul aparţinea persoanei respective.
Or, în speţă, actul emis de Arhivele Statului atestă că imobilul aparţinea persoanelor de la care a fost naţionalizat.
De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a imputat reclamantului că nu a putut identifica imobilul decât cu ajutorul unui expert, această identificare fiind necesară numai din punct de vedere topografic.
În drept, recurentul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Satu Mare şi Prefectura judeţului Satu Mare au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi reiterând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Această excepţie a fost corect respinsă în fazele procesuale anterioare, având în vedere că reclamanta şi apoi moştenitorul acesteia au solicitat alternativ, fie restituirea imobilului în natură, fie obligarea statului la plata de despăgubiri băneşti, în acest din urmă caz fiind incidente dispoziţiile art. 33 şi art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data pronunţării deciziei.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1.Deşi recurentul invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta S.R. şi-a întemeiat pretenţiile pe un contract de vânzare-cumpărare, însă faptul că a considerat că acest act nu face dovada dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate asupra imobilului nu înseamnă că instanţa a schimbat natura actului sau înţelesul lămurit al acestuia, ci că, din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că la data încheierii acestui act proprietatea aparţinea altor persoane, înscrise în cartea funciară ca proprietari tabulari.
2. Nici agravarea situaţiei în propria cale de atac, care ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. şi ar atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi reţinută în cauză, deoarece acţiunea a fost respinsă în primă instanţă, iar instanţa de apel nu a făcut decât să păstreze această soluţie, completând motivarea cu noi argumente, aşa încât situaţia reclamantului a rămas neschimbată.
3. Instanţa de apel a înlăturat actul întocmit sub nr. 131/1950 la data de 12 aprilie 1950 şi extrasul din lista anexă la Decretul nr. 92/1950 eliberat de Arhivele Statului nu pentru că nu s-ar încadra în actele enumerate de art. 22 pct.1 din HG nr. 498/2003 ca fiind apte să facă dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ci pentru că la data naţionalizării imobilul de afla înscris în cartea funciară pe numele altor proprietari, iar reclamanta nu a reuşit să demonstreze cum a intrat acelaşi imobil în proprietatea numiţilor R.A. şi I.M., de la care ea pretinde că a dobândit, la rândul său, imobilul.
Pe de altă parte, reclamanta s-a pretins persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii ca fostă proprietară a imobilului, şi nu în calitate de moştenitoare a unuia din foştii proprietari, astfel încât nu i se poate imputa instanţei nicio omisiune în acest sens.
Având în vedere situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 10/2001: nefăcând dovada calităţii de proprietară a imobilului, reclamanta şi, în consecinţă nici moştenitorul acesteia, nu pot primi măsuri reparatorii pentru imobilul din Satu Mare.
Soluţia este corectă şi din perspectiva art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, care prevede că, în lipsa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Or, în speţă, chiar dacă R.A. şi I.M. figurează în lista anexă la decretul de naţionalizare întocmită la data de 20 aprilie 1950, ceea ce ar presupune că erau proprietarii imobilului s-a făcut dovada contară cu extrasele de carte funciară că din data de 21 martie 1950 imobilul aparţinea proprietarilor tabulari M.A., N., S., E. şi Ş., cu titlul de moştenire.
Prin urmare, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurent.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine Decizia şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.G., moştenitor al recurentei decedate S.R. împotriva deciziei civile nr.192 din 14 martie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5183/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4905/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
