ICCJ. Decizia nr. 4990/2005. Civil
| Comentarii |
|
La 30 august 2001 R.V., R.M. și P.M.I. au chemat în judecată municipiul București prin primarul general în calitate de reprezentant al statului conform art. 6 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care comparându-se titlul de proprietate al reclamanților cu pretinsul titlu de proprietate al statului să le fie admisă acțiunea în revendicare și să se dispună obligarea pârâtului să le predea în deplină și exclusivă proprietate, precum și în pașnică posesie și folosința imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 307 mp și construcțiile specificate în acțiune.
în motivarea cererii reclamații au învederat că sunt succesorii proprietarilor inițiali N.P., U.P. și S.P., urmare unui partaj judiciar intervenit între aceștia, că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele altor persoane decât adevărații proprietari, respectiv P.N.O. și P.I.M., și că din această perspectivă conform art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 11/1987 nu există o identitate între persoana înscrisă ca proprietar în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării, astfel că statul nu deține un titlu valid de proprietate asupra imobilului în litigiu.
în drept reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 21 din Constituție, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pactele și tratatele internaționale la care România este parte.
Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 211 din 18 martie 2002 a admis acțiunea reclamanților R.V., R.M. și P.M.I. și a obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină și exclusivă proprietate imobilul situat în București, teren de 307 mp și construcție edificată pe acesta, reținând că reclamanții au fost lipsiți de posesiunea bunurilor indicate în acțiune, în baza unei pretinse cerințe de utilitate publică, iar conform titlului prezentat, reclamanții erau proprietarii imobilului.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 461/A din 14 noiembrie 2002 a admis apelul declarat de Municipiul București prin primarul general împotriva sentinței civile nr. 211 din 18 martie 2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, și a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
Instanța a stabilit că autorilor reclamanților li s-au naționalizat un număr de 25 apartamente situate în imobilul din București, astfel că erau incidente dispozițiile art. I din Decretul nr. 92/1950, respectivul imobil fiind, prin urmare, destinat închirierii și exploatării. Ca atare, autorii reclamanților nu se încadrau în excepțiile prevăzute de art. II din Decretul nr. 92/1950 ceea ce avea drept consecință respingerea acțiunii.
în contra acestei decizii au declarat recurs reclamanții R.V., R.M. și P.M.I. născută R. invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 10 C. proc. civ. și susținând în esență că imobilul în discuție nu a avut în compunere 25 de apartamente, cei trei autori deținând doi dintre aceștia câte trei apartamente și câte 2 prăvălii respectiv o prăvălie la parte, iar unul dispunând de 2 apartamente și 2 prăvălii la parter, conform actului de partaj judiciar aflat la dosar. Mai mult Decretul nr. 92/1950 nu privea spațiile comerciale astfel că naționalizarea întregului imobil constituia un abuz. De asemenea, instanța judecătorească a ignorat cu desăvârșire dispozițiile art. 6 din Legea nr. 2131998 potrivit cărora au obligația să verifice valabilitatea titlului pe care statul l-a constituit în perioada 1945-1989 sub aspectul concordanței acestui titlu cu prevederile constituției, ale părților și tratatelor la care România este parte și ale legilor în vigoare la data preluării bunurilor și din acest motiv decizia din apel apare greșită.
Recursul nu este fondat.
Din dosar a rezultat că reclamanții au promovat acțiunea în revendicare de drept comun la 30 august 2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 ce avut loc la 14 februarie 2001.
în recurs, la termenul din 17 martie 2004, instanța a pus în discuția părților problema admisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv dacă persoana îndreptățită mai poate opta între procedura directă de restituire în baza menționatei legi și acțiunea directă în justiție conform dreptului comun.
în elucidarea acestui aspect este de menționat că potrivit art. 15 din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căruia legea civilă nu au putere retroactivă.
Aceste texte consacră teza potrivit căreia legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, astfel în legea nouă nu poate desființa sau modifica trecutul juridic și invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce însemnează recunoașterea fără rezerve a aplicării imediate a legii noi, potrivit căreia acțiunea noii legi civile se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Așadar, cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este de remarcat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1072001 restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării, fondată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.
în prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie prealabilă sesizării instanței.
Așadar, legea nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin normele de procedură speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.
O asemenea reglementare interesează ordinea publică, și prin urmare este de imediată aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Cum reglementarea specială în acest sens o constituie Legea nr. 10/2001, rezultă că odată cu intrarea ei în vigoare, rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi, cum este și cel din speță
în consecință, accesul la un proces echitabil, cu privire la asemenea imobil, poate fi exercitat, cu excluderea acțiunii în revendicare, sub toate formele ei de redactare, este și situația din speță, numai în condițiile și pe căile prevăzute de legea nouă (Legea nr. 10/2001).
Că este așa o atestă și faptul că înșiși reclamanții în ședința din 8 iunie 2005 au conformat împrejurarea că au acționat și în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dar procedura respectivă nu s-a finalizat.
Față de cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5059/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5025/2005. Civil → |
|---|
