ICCJ. Decizia nr. 5055/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5055
Dosar nr. 9690/200.
Şedinţa publică din 9 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Timişoara sub nr. 12840 din 7 noiembrie 2003, reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâţii M.M., M.C., C.M. şi M.M.I., solicitând evacuarea acestora din imobilul situat în Timişoara, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 244 din 15 ianuarie 2004, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a cumpărat imobilul situat la adresa menţionată mai sus, intabulându-şi dreptul de proprietate în anul 1995 şi intrând în posesia lui la data de 16 mai 2001, când i-a fost predat de Primăria municipiului Timişoara.
Imobilul fusese restituit fostului proprietar în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a OUG nr. 40/1999 şi apoi vândut reclamantei.
Pârâţii sunt chiriaşii apartamentului nr. 11 din acest imobil şi beneficiau de prelungirea contractului de închiriere la cerere, conform art. 2 din OUG nr. 40/1999. Aceştia au avut un contract de închiriere, încheiat cu fostul ICRAL sub nr. 710/1978, care a fost prelungit succesiv la 29 septembrie 1994 şi respectiv la 7 august 2000, ultima prelungire operând de drept în baza art. 2 din OUG nr. 40/1999.
S-a mai reţinut că, prin semnarea procesului-verbal de preluare a imobilului la 16 mai 2001, reclamanta a recunoscut validitatea contractului de închiriere al pârâţilor, prelungit în condiţiile arătate mai sus şi s-a obligat să încheie un nou contract cu aceştia, în conformitate cu dispoziţiile art. 2, art. 7 şi art. 9 din OUG nr. 40/1999.
Reclamanta i-a notificat pe pârâţi să se prezinte la data de 24 iulie 2001 în vederea încheierii noului contract de închiriere, dar ea nu s-a prezentat, refuzând astfel încheierea lui pe motiv că lipseşte cartea funciară şi amânând sine die această întâlnire.
Ca urmare, la data de 26 octombrie 2001, pârâtul M.M. a notificat-o pe reclamantă în acelaşi scop, formulând şi o revenire la data de 19 septembrie 2003, ambele rămase fără rezultat, din culpa reclamantei.
Faţă de această situaţie, instanţa de fond a conchis că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia reglementată de art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999, astfel că au devenit aplicabile dispoziţiile art. 11 din acelaşi act normativ, respectiv prelungirea de drept a vechiului contract.
Pentru aceste considerente s-a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată, precum şi cererea pârâţilor privind cheltuielile de judecată, ca nedovedită.
Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin Decizia nr. 769 din 26 aprilie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă. A fost schimbată în tot sentinţa, în sensul că s-a admis acţiunea reclamantei şi au fost evacuaţi pârâţii din imobilul menţionat, cu obligarea lor la plata sumei de 186.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut că, la data soluţionării cauzei, prima instanţă a stabilit corect că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 40/1999 modificat prin Legea nr. 241/2001, potrivit căruia se prelungesc de drept contractele de închiriere, pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a legii, respectiv până la 8 aprilie 2004. Acest termen a expirat, astfel că, la data soluţionării apelului pârâţii ocupau fără titlu spaţiul locativ, fiind justificată evacuarea lor.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâţii, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În argumentarea recursului se arată că reclamanta nu a respectat dispoziţiile art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999 modificată, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 privind prelungirea de drept a contractului de închiriere.
Se mai susţine că motivarea deciziei nu răspunde criticilor formulate de reclamantă în apel, cuprinzând motive contradictorii şi străine celor invocate de reclamanta apelantă.
Recurenţii susţin că instanţa de apel a omis incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi art. 15 din Legea nr. 10/2001 raportate la art. 14 din OUG nr. 40/1999 şi a pronunţat o soluţie contradictorie faţă de cauze similare ale altor chiriaşi din acelaşi imobil.
Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că, imobilul situat în Timişoara, a fost dobândit prin moştenire de numita F.G.E. de la foştii proprietari tabulari, faţă de care s-a constatat inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950, conform sentinţei civile nr. 7450 bis din 29 iunie 1995 a Judecătoriei Timişoara, definitivă şi irevocabilă.
Reclamanta a cumpărat imobilul de la F.G.E., intabulându-şi dreptul de proprietate în C.F. nr. 8440 Timişoara, nr. top 17230, conform actului nr. 8228/1995, dar a intrat în posesia acestuia abia la data de 16 mai 2001 când i-a fost predat de Primăria municipiului Timişoara cu procesul-verbal nr. 323/2001.
Pârâţii deţineau un contract de închiriere încheiat cu ICRAL Timişoara sub nr. 710 din 6 noiembrie 1978, preluat apoi de Primăria municipiului Timişoara sub nr. 1388 din 29 mai 1994 şi prelungit, în temeiul Legii nr. 17/1994 până la 8 mai 1999.
Este evident că, la data intabulării dreptului de proprietate al reclamantei, contractul de închiriere al pârâţilor era deja prelungit de drept pe o perioadă de 5 ani, respectiv până la 8 mai 1999, în mod corect.
Deşi Primăria municipiului Timişoara nu mai avea nici un drept asupra locuinţei ocupate de pârâţi, începând din anul 1995 când dreptul de proprietate al reclamantei a devenit opozabil tuturor, totuşi aceasta operează o nouă prelungire a contractului de închiriere al pârâţilor, la data de 7 august 2000, în temeiul OUG nr. 40/1999, până la 7 aprilie 2004.
Dar, pe de altă parte, deşi reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în anul 1995, totuşi aceasta a înţeles să intre în posesia lui abia la 16 mai 2001, ceea ce înseamnă că a operat tacita relocaţiune reglementată de art. 1437 C. civ.
În ipoteza în care nu ar fi operat tacita relocaţiune, la data de 16 mai 2001 pârâţii ar fi beneficiat oricum de prelungirea contractului de închiriere, în temeiul art. 2 din OUG nr. 40/1999, încă nemodificată prin Legea nr. 241/2001 (care a intrat în vigoare la 23 mai 2001).
Este evident că situaţia juridică a pârâţilor era supusă dispoziţiilor OUG nr. 40/1999, la data când reclamanta a înţeles să-şi exercite prerogativele dreptului de proprietate. Aşa se explică de ce, la data de 9 iunie 2001, prin intermediul executorului judecătoresc, trimite notificarea nr. 264/2001 pârâţilor, motivată pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999 modificată, convocându-i pentru ziua de 24 iulie 2001 în vederea încheierii noului contract de închiriere.
Reclamanta nu s-a prezentat la data, ora şi locul convocării, conform declaraţiilor martorilor audiaţi la instanţa de fond, iar ulterior nu a mai făcut nici un demers în acest sens.
Dimpotrivă, pârâţii au notificat-o pe reclamantă, în condiţii legale, la data de 26 octombrie 2001 şi respectiv la 19 septembrie 2003, în vederea încheierii contractului de închiriere, notificări la care aceasta nu a dat curs.
În aceste condiţii, soluţia instanţei de fond, care a constatat încălcarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999 şi incidenţa prevederii din art. 11 alin. (1) al aceluiaşi act normativ, modificat şi completat prin Legea nr. 241/2001 a fost corectă şi trebuia menţinută de instanţa de apel.
Aceasta din urmă a reţinut în mod greşit că, la data soluţionării apelului, pârâţii nu mai aveau titlu locativ, motiv pentru care a admis acţiunea şi a dispus evacuarea acestora. Toate argumentele de mai sus demonstrează nelegalitatea soluţiei instanţei de apel.
Este adevărat că instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate de reclamantă în apel şi a admis acţiunea pentru motive care nu au fost invocate de aceasta. În esenţă, reclamanta a susţinut în apel că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 40/1999, ci dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale Legii nr. 114/1996. Argumentele contrare sunt expuse mai sus.
În consecinţă, pentru toate considerentele arătate se va admite recursul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va casa Decizia instanţei de apel şi se va respinge, ca nefondat, apelul reclamantei [art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ.].
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâţii M.M., M.C., C.M. şi M.M.I. împotriva deciziei civile nr. 769 din 26 aprilie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează şi respinge ca nefondat apelul reclamantei G.C. împotriva sentinţei civile nr. 244 din 15 ianuarie 2004 a Judecătoriei Timişoara pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 9 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5056/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5008/2005. Civil → |
|---|
