ICCJ. Decizia nr. 5060/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5060
Dosar nr. 7386/200.
Şedinţa publică din 9 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin actul de donaţie autentificat sub nr. 4474 din 5 decembrie 1997 la Biroul notarului public S.F.E. din Mangalia donatorul C.C. a donat nepoatei sale N.E. şi fiului minor al acesteia N.I. un teren arabil în suprafaţă de 10.000 mp situat în parcela nr. 352/8 din extravilanul comunei 23 August, judeţul Constanţa, un teren arabil în suprafaţă de 5.000 mp situat în parcela nr. 329/7 din extravilanul aceleiaşi comune, un teren în suprafaţă de 2010 mp din intravilanul comunei 23 August şi construcţia cu destinaţie de locuinţă situată pe cel din urmă teren.
Donaţia de mai sus s-a făcut cu obligaţia asumată de donatari de a asigura donatorului dreptul de a locui în imobilul construcţie şi întreţinere pe toată durata vieţii acestuia.
Prin contractul datat 1 ianuarie 1998 şi înregistrat la Primăria comunei 23 August sub nr. 188 din 15 ianuarie 1999 C.C. a arendat pe timp de 5 ani terenul în suprafaţă de 10.000 mp Asociaţiei 23 August reprezentată de M.I.
Prin acţiunea civilă din 19 februarie 2003 reclamanţii N.E., donatară, şi N.V., reprezentant legal al donatarului minor N.I., au chemat în judecată pe pârâtul donator C.C. şi pe pârâta arendaşă Asociaţia 23 August, reprezentată de M.I., solicitând:
- convertirea obligaţiei de întreţinere într-o prestaţie bănească lunară echivalentă drepturilor cuvenite pârâtului C.C. şi deducerea din prestaţia bănească a lipsei de folosinţă asupra terenului de 2010 mp şi construcţiei de pe acest teren, aflate în posesia exclusivă a pârâtului donator;
- validarea contractului de arendare a terenului de 15.000 mp, anulabil pentru lipsa capacităţii pârâtului C.C. de a transmite emolumentul acestui bun, şi încuviinţarea însuşirii contractului de către reclamanţi în calitatea lor de proprietari donatari.
Motivând primul capăt de cerere, reclamanţii au arătat că nu şi-au îndeplinit obligaţia de întreţinere din culpa exclusivă a pârâtului C.C., aşa cum s-a constatat prin sentinţa civilă nr. 2395 din 15 noiembrie 2002 pronunţată de Judecătoria Mangalia, astfel încât înţeleg să solicite înlocuirea executării obligaţiei în natură printr-o prestaţie bănească lunară, diminuată cu echivalentul lipsirii lor de folosinţa imobilului înstrăinat, care a rămas în posesia pârâtului donator.
Cu privire la secundul capăt de cerere, reclamanţii au arătat că înţeleg să-şi exercite atributul dreptului de proprietate prin preluarea contractului de arendare, dată fiind buna-credinţă a arendaşului, deşi contractul s-a încheiat fără consimţământul lor.
Prin cerere reconvenţională pârâtul C.C. a solicitat fie constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie pentru viciu de consimţământ, fie revocarea lui pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de reclamanţi şi pentru proferarea de injurii şi ameninţări.
Pe cale de întâmpinare acelaşi pârât a invocat mai multe excepţii privitoare la nulitatea cererii de chemare în judecată, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor privitor la secundul capăt de cerere şi prescripţia dreptului la acţiune referitor, de asemenea, la secundul capăt de cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 1068 din 28 iulie 2003, Judecătoria Mangalia a respins excepţiile, cererile de suspendare a judecăţii şi de conexare a cauzei cu un dosar aflat pe rolul Tribunalului Constanţa formulate de pârâtul C.C., a admis excepţia de litispendenţă, disjungând capătul de cerere reconvenţional privind revocarea contractului de donaţie, a respins ca nefondat capătul de cerere reconvenţional având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie, a admis cererea principală, a transformat obligaţia de întreţinere asumată de donatari în prestaţie bănească lunară în sumă de 700.000 lei şi a constatat valabil contractul de arendă, a cărui valabilitate s-a prelungit de drept până la 31 decembrie 2007, urmând ca beneficiari ai acestuia să fie N.E. şi N.I.
Apelul declarat de pârâtul C.C. a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 96/c din 1 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
Asemenea primei instanţe, curtea de apel a statuat în esenţă că în privinţa capătului de cerere reconvenţional vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie a intervenit autoritatea lucrului judecat dată de Decizia civilă nr. 861 din 24 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Constanţa, că prin aceeaşi decizie s-a stabilit definitiv culpa pârâtului donator de a primi întreţinerea stipulată în contract în sarcina donatarilor, ceea ce justifică transformarea obligaţiei de întreţinere în natură într-o obligaţie bănească, fără ca astfel să fie alterată voinţa părţilor contractante, şi, în fine, reclamanţii au dreptul de a-şi exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului obiect al contractului de arendare.
Pârâtul C.C. a declarat recurs solicitând casarea hotărârilor date în cauză şi, pe fond, respingerea ca nelegală şi netemeinică a acţiunii reclamanţilor pentru următoarele motive:
1). Decizia Curţii de Apel Constanţa este dată cu încălcarea competenţei Tribunalului Constanţa, dat fiind că apelul a fost declarat anterior intrării în vigoare a OUG nr. 58/2003, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
2). Instanţa de apel nu a rezolvat excepţiile puse în discuţia părţilor referitoare la termenul de declarare a apelului şi competenţei materiale de soluţionare a acestuia, ceea ce înseamnă că a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
3). Instanţele au acordat mai mult decât s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pentru că reclamanţii nu au cerut anularea sau constatarea nulităţii absolute a contractului de arendă şi pentru că nu sunt adevărate constatările instanţei de apel referitoare la refuzul pârâtului de a primi întreţinere şi de a permite reclamanţilor folosinţa imobilului donat, în realitate reclamanţii părăsind de bună voie imobilul şi refuzând prestarea întreţinerii.
4). Aceleaşi instanţe, dispunând transformarea obligaţiei de întreţinere, au stabilit obligaţia prestaţiei băneşti numai în sarcina reclamantei N.E., deşi donaţia a profitat şi minorului N.I.
5). Amândouă instanţele au interpretat greşit cererea de chemare în judecată, iar hotărârile pronunţate sunt lipsite de temei legal şi au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, pentru că, potrivit acordului de voinţă al părţilor contractante, donatarii trebuia să locuiască efectiv cu donatorul şi să presteze întreţinerea în natură, neconvenind asupra posibilităţii alternative de echivalare a întreţinerii într-o prestaţie bănească lunară.
6). Instanţele nu au avut în vedere că actul de donaţie este afectat şi de fals prin declaraţia făcută de donator că este văduv şi fără copii, când în realitate are un fiu pe nume C.I.
Pârâtul C.C. a decedat la 30 decembrie 2003, ulterior declarării şi motivării recursului, locul său în proces fiind luat de fiul I.C. sau prin cererea din 14 ianuarie 2005, impropriu intitulată „cerere de intervenţie în nume propriu".
Recursul astfel declarat şi motivat de C.C., continuat de I.C., nu este întemeiat şi va fi respins potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. pentru cele ce succed.
La data pronunţării sale, 28 iulie 2003, hotărârea primei instanţe era supusă căii de atac a apelului, a cărei judecată intra în competenţa tribunalului potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 2 C. proc. civ. în forma în vigoare la acea dată.
Aceste dispoziţii au fost însă abrogate prin art. 1 pct. 4 din OUG nr. 58 din 25 iunie 2003, publicată în M. Of. nr. 460 din 28 iunie 2003 şi intrată în vigoare la 60 de zile de la data publicării.
Prin art. 5 din ordonanţă a fost modificat conţinutul art. 3 C. proc. civ., care în noua sa formă cuprinde punctul 2, prin care competenţa soluţionării apelurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii şi tribunale în primă instanţă aparţine curţilor de apel.
În fine, prin art. 2 al ordonanţei s-au dispus măsuri tranzitorii potrivit cărora hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a ordonanţei rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate, iar dispoziţiile ordonanţei se aplică şi proceselor în curs de judecată începute sub legea anterioară.
Ca urmare, apelul declarat la data de 28 august 2003 a fost corect soluţionat de către curtea de apel devenită competentă exclusiv a-l judeca, neexistând cazul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Aşa cum rezultă din practicaua deciziei atacate, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor excepţiile referitoare la tardivitatea apelului invocată de părţile adverse pârâtului, şi la competenţa materială a curţii de apel ridicată de pârât, lăsând cauza la a doua strigare pentru ca avocatul pârâtului să facă unele verificări în dosar, după care s-a făcut o nouă strigare a cauzei, în care avocatul pârâtului a susţinut că apelul este declarat în termen şi a pus concluzii pe fond, fără a mai susţine excepţia de necompetenţă materială.
Sunt aşadar neîntemeiate criticile din recurs referitoare la încălcarea formelor de procedură care fac obiectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Nu corespunde realităţii nici prima critică încadrată în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţele nu au dispus anularea sau constatarea nulităţii contractului de arendă, cereri cu care este adevărat că nu au fost investite, soluţionând sub acest aspect cauza aşa cum a fost investită, adică procedând la constatarea valabilităţii acestui contract.
Secunda critică din acelaşi motiv de recurs, precum şi cele arătate la punctul 5 din dezvoltarea recursului, sunt aferente capătului de cerere reconvenţional vizând revocarea contractului de donaţie, cerere care nu a fost soluţionată în cadrul proces ca urmare a disjungerii, făcând obiectul altui dosar soluţionat între timp, astfel încât nu pot fi cercetate pe calea prezentului recurs.
Nefondată este şi critica referitoare la transformarea obligaţiei de întreţinere în prestaţie bănească lunară, deoarece fiind stabilită cu autoritate de lucru judecat culpa pârâtului de a primi întreţinerea, în mod temeinic instanţa de apel a statuat că nu se poate refuza reclamanţilor debitori de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin contract în altă modalitate decât cea convenită, dar refuzată de pârâtul creditor, fără ca astfel să fie alterat consimţământul părţilor contractante.
Nu este real că instanţele au stabilit numai în sarcina reclamantei obligaţia prestaţiei lunare băneşti, exonerându-l de obligaţie pe celălalt donatar, dispozitivul sentinţei de primă instanţă păstrat în apel fiind neechivoc în sensul că obligaţia de întreţinere în întreg conţinutul său a fost transformată în obligaţia prestaţiei băneşti, numai operaţiunea propriu-zisă de plată urmând a fi făcută de N.E., ceea ce înseamnă că aceasta va îndeplini în acest mod atât propria obligaţie, cât şi cea a celuilalt donatar debitor, care astfel nu este exonerat de răspundere.
În fine, faptul că la momentul donaţiei pârâtul, deşi avea un fiu, dar a declarat că nu are copii, nu are semnificaţia dată de acesta în sensul alterării consimţământului său, asemenea fapt neputând fi imputat celorlalte părţi contractante sub forma erorii, dolului sau violenţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de C.C., decedat ulterior, continuat de I.C., împotriva deciziei civile nr. 96/C din 1 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5246/2005. Civil. Stabilirea competenţei | ICCJ. Decizia nr. 5056/2005. Civil → |
|---|
