ICCJ. Decizia nr. 5120/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea precizată Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Municipiul Sibiu, prin primar, SC U. SA Sibiu și U.M. și a solicitat a se da o hotărâre prin care să se dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5122/1998 încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu, în prezent SC U. SA și U.M., având ca obiect apartamentul situat în Sibiu, repunerea părților în situația anterioară și rectificarea de C.F. în sensul radierii înscrierii privitoare la contracte.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul a constituit proprietatea Consistoriului Regnicolar Evanghelic CA din Sibiu, a fost preluat abuziv de către stat, înstrăinat în mod nelegal și cu rea credință, astfel actul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută.
Judecătoria Sibiu, prin sentința nr. 615 din 29 ianuarie 2004, a respins acțiunea reținând că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 6 pct. 3 din O.U.G. nr. 184/2004, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat nu exista nici un act normativ care să interzică această operație.
Acțiunea fiind formulată în contextul unor legi speciale de acordare a măsurilor recuperatorii pentru persoanele fizice sau juridice deposedate ilegal de proprietățile lor sub regimul trecut s-a apreciat că acțiunea este și inadmisibilă.
Conform art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 184/2002 reclamantul ar putea opta numai pentru acordarea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 1136/A din 2 iulie 2004, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în tot sentința atacată și procedând la o nouă judecată a admis acțiunea precizată și în consecință:
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5122/1998 încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu, actuala SC U. SA și U.M. având ca obiect apartamentul din imobilul situat în Sibiu, înscris în C.F. nr. 12227 nr. top 286/1/II și 287/1/II.
A dispus radierea înscrierii privitoare la acest contract și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut de instanță că, imobilul în discuție este proprietatea reclamantului, cult religios, că după 6 martie 1945 acesta a fost preluat abuziv de stat care l-a înstrăinat unei persoane fizice în baza Legii nr. 85/1992 cât și a Legii nr. 112/1995, deși acesta nu putea face obiectul vânzării neregăsindu-se nici una din situațiile reglementate de actele normative menționate.
încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare iar pârâta U.M. numai poate revoca buna credință la încheierea contractului.
Consecința nulității, absolute a contractului este radierea acestei înscrieri și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Dispozițiile art. VI alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 acordă persoanelor îndreptățite posibilitatea să solicite constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare întocmite cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, astfel eronat s-a reținut că acțiunea este inadmisibilă.
Considerând decizia nelegală au declarat recurs pârâții, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea greșită a legii, și au solicitat admiterea recursurilor și modificarea deciziei în sensul respingerii apelului ca nefondat.
în esență, se susține că imobilul a fost preluat de la Grupul Etnic German în baza Decretului nr. 485/1944 cu titlu valabil, că acest decret nu se regăsește printre actele normative de preluare abuzivă, enumerate limitativ în art. 2 al Legii nr. 10/2001.
Imobilul se încadrează în categoria celor prevăzute de Legea nr. 85/1992 în speță găsindu-și aplicarea dispozițiile art. 7 alin. (2) din această lege și Legea nr. 112/1995 vânzarea intervenită este validă, statul român fiind proprietar tabular al imobilului iar U.M. titulara unui contract de închiriere, a existat bună credință care este prezumată conform art. 1899 alin. (2) C. civ.
La momentul încheierii actului erau îndeplinite cerințele art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.
Preluarea de către stat a imobilului s-a realizat în octombrie 1944, doar operațiunile de intabulare în C.F. au avut loc în 1947, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 501/2002 și acțiunea este inadmisibilă.
Recursurile sunt nefondate.
Excepția inadmisibilității acțiunii în mod justificat a fost respinsă de curtea de apel.
Art. 1 din Legea nr. 501/2002 de aprobare a O.U.G. nr. 94/2000 prevede că sunt supuse, măsurilor recuperatorii doar acele imobile aparținând cultelor religioase care au fost preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Din C.F. 10340 Sibiu reiese că, imobilul în discuție, a fost preluat conform Legii nr. 485/1944 și a fost trecut în proprietatea statului român și intabulat ca atare în baza adresei nr. 1447 din 28 septembrie 1947 a Ministerului Agriculturii și Domeniilor, Comisariatul General pentru Administrarea și Lichidarea bunurilor grupului etnic german, act ce se încadrează în perioada prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.
Imobilul se încadrează în aceste dispoziții, pentru că, deși preluarea de către stat s-a făcut în octombrie 1944 prin Decretul-lege nr. 485/1944 era necesară înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al statului pentru transmiterea dreptului, cerință realizată la 9 noiembrie 1945, înăuntrul perioadei de referință prevăzută de lege.
De precizat că, Legea nr. 369/1943 pentru extinderea legislației civile și comerciale peste Carpați, prevedea: "constituirea, transmiterea, modificarea sau stingerea drepturilor reale imobiliare se face prin înscrierea în cartea funciară".
Din C.F., rezultă că proprietar tabular al imobilului la data preluării acestuia de statul român era Biserica Evanghelică Regnicolară și nu Grupul Etnic German așa cum se susține în recursuri.
Biserica Regnicolară S.A. din România este același cult religios cu cel reprezentat de reclamant, acesta nu și-a încetat existența după 6 martie 1945 și s-a bucurat de continuitate pe teritoriul României conform adeverinței nr. 1967/DRC/2003 a Ministerului Culturii și Cultelor (dos. 4760/2003).
Fiind vorba de un imobil aparținând unui cult religios, preluat în perioada stabilită de lege în mod abuziv, i se aplică dispozițiile art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002.
Potrivit acestuia persoanelor îndreptățite li se acordă posibilitatea să solicite constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Din examinarea cuprinsului contractului de vânzare-cumpărare nr. 5122/1998 încheiat între R.A.G.C.L. Sibiu, actuala SC U. SA și U.M., având ca obiect apartamentul din imobilul situat în Sibiu, rezultă că vânzarea s-a făcut atât în temeiul Legii nr. 85/1992 și a Legii nr. 112/1995.
Condițiile prevăzute de aceste legi nu sunt îndeplinite, întrucât imobilul nu era construit din fondurile statului sau a unităților economice sau bugetare de stat (Legea nr. 85/1992) și nici nu este vorba de imobil preluat de la persoane fizice (Legea nr. 112/1995), ci de la un cult religios (ori, art. 25 din Legea nr. 112/1995 stabilea apariția de reglementări speciale pentru această categorie).
Chiar și dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 85/1992 așa cum au fost modificate prin Legea nr. 79/1997 prevăd: "Pot fi vândute titularilor contractelor de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat mixt sau privat care și-au încetat existența după această dată", întrucât Biserica Evanghelică Regnicolară S.A. nu și-a încetat existența, s-a bucurat de continuitate pe teritoriul României.
Este real că, potrivit dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna credință la încheierea convenției se prezumă, însă dat fiind încălcarea normelor imperative legale, aceasta numai poate fi folosită pentru ca actul de vânzare-cumpărare să poată fi considerat valid potrivit dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 întrucât s-ar accepta necunoașterea legii.
în consecință, soluția criticată este legală, astfel că, recursurile au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5268/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5112/2005. Civil → |
|---|
