ICCJ. Decizia nr. 5134/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 4361/2002, pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții P.V., D.C., P.Ș., T.M. și P.E. au chemat în judecată pârâții Primăria comunei Mihail Kogălniceanu, Consiliul local al comunei M. Kogălniceanu și I.V., pentru a se constata nulitatea absolută a deciziei nr. 48 din 19 iunie 1974 emisă de fostul Consiliul popular al comunei Kogălniceanu și a celorlalte înscrisuri de înstrăinare a bunului imobil, încheiate ulterior de către aceeași autoritate publică.
Din motivarea acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au arătat că, prin decizia menționată s-a atribuit terenul în suprafață de 150 mp situat în comuna M. Kogălniceanu, către R.C.
Terenul aferent gospodăriei lui V.P., a fost lăsat numai în administrarea Primăriei comunei M. Kogălniceanu ca urmare a deportării întregii familii de către regimul comunist instaurat după 6 martie 1945.
în prezent terenul e folosit de către I.V. care l-a cumpărat de la R.C., împreună cu locuința construită de acesta, fără forme legale.
Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 206 din 11 februarie 2003, a declinat competența de soluționare a cauzei în baza art. 1 C. proc. civ. în favoarea Judecătoriei Constanța.
La 20 octombrie 2003, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că, înțeleg să cheme în judecată în calitate de pârât comuna M. Kogălniceanu prin Primar în locul Primăriei comunei M. Kogălniceanu.
Judecătoria Constanța, prin sentința civilă nr. 1879 din 23 februarie 2004, a respins acțiunea, reținând că reclamanții nu au demonstrat că autorul lor ar fi fost proprietarul imobilului obiect al deciziei nr. 48/1974 al fostului Consiliu popular al comunei M. Kogălniceanu, că acest imobil ar fi trecut în proprietatea statului și nu au indicat în ce anume constă încălcarea normelor legale la data emiterii actului atacat.
Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 1031/C din 4 octombrie 2004, a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, deși înscrisurile prezentate constituie acte doveditoare în sensul art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, s-a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 întrucât nu s-a demonstrat reaua credință a terțului dobânditor, beneficiarul deciziei nr. 48/1974.
Cererea de completare a acțiunii, prin introducerea în cauză a altei persoane, terțul subdobânditor I.M. respectiv P.N., legal nu a fost primită de instanță, pentru că a fost formulată cu depășirea primei zi de înfățișare și nu s-au depus înscrisuri care să ateste că aceștia ar fi fost beneficiarii deciziei a cărei nulitate absolută a fost solicitată.
Criticile privind omisiunea instanței de fond de a analiza incidența dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 2 alin. (1) lit. f), constituie o cerere nouă de modificare a obiectului acțiunii făcută direct în apel, astfel că ele nu au fost analizate dar în ce privește incidența dispozițiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a avut în vedere că acestea au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 98 din 21 martie 2002 a Curții Constituționale.
Considerând decizia nelegală, reclamanții au declarat recurs și au solicitat admiterea și casarea celor două hotărâri cu trimitere spre rejudecare la instanța competentă.
Se arată că instanța de apel deși apreciază că înscrisurile depuse de reclamanți constituie acte doveditoare în sensul art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, apreciază greșit că nu pot fi folosite cu succes în acțiunea promovată.
Se impunea admiterea cererii de completare a acțiunii care a fost făcută în urma obținerii înscrisurilor în termen.
Nejustificat s-a respins critica ce vizează omisiunea instanței de fond de a analiza incidența dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru motivul că ar fi fost făcută direct în apel, în realitate s-a făcut prin precizările din 12 ianuarie 2004 și în notele scrise depuse la dosarul de fond.
Recursul este fondat.
Reclamanții sunt descendenții autorului comun P.V., conform actelor de stare civilă existente la dosar nr. 4361/2002 a Tribunalului Constanța.
Conform adresei nr. P 285/1995 emisă de Direcția Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Justiției, autorul reclamanților, ca urmare a exproprierii în baza Decretului nr. 83/1979 la 2 martie 1949 a fost dislocat (strămutat) împreună cu soția din comuna Mihail Kogălniceanu, județul Constanța, fixându-i-se domiciliul în Sfântu-Gheorghe, județul Covasna.
Cu actele de la dosar, se face dovada așa cum a reținut instanța de apel, contrar judecătoriei, că înscrisurile depuse constituie acte doveditoare în sensul art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
în condițiile date instanța de apel trebuia nu să analizeze cauza pe fond ci să trimită cauza spre rejudecare întrucât autorul reclamanților a fost proprietarul imobilului obiect al deciziei atacate.
în ce privește completarea acțiunii ea este în termen față de relațiile existente la dosar, iar temeiul juridic al acțiunii este arătat în acțiunea precizată și anume art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că reținerea instanței de apel că cererea s-a făcut direct în această fază, contrar dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ. este nejustificată.
în consecință, recursul în baza art. 313 C. proc. civ., a fost admis, a fost casată decizia nr. 1031/C din 4 octombrie 2004 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, precum și sentința nr. 1879 din 23 februarie 2004 a Judecătoriei Constanța și a fost trimisă cauza spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului Constanța.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5133/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5142/2005. Civil → |
|---|
