ICCJ. Decizia nr. 5225/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5225
Dosar nr. 12150/200.
Şedinţa publică din 15 iunie 2005
Asupra recursului civil de faţă constată:
Prin acţiunea înregistrată la 17 iunie 2003 reclamanţii Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au chemat în judecată pe pârâta F.I., solicitând rezilierea contractului de închiriere nr. 103 din 6 august 1996 şi evacuarea sa din spaţiul închiriat motivat de faptul că nu mai locuieşte în acesta din anul 2002 şi l-a subînchiriat la doi studenţi, invocând incidenţa art. 24 lit. b) şi art. 27 din Legea nr. 114/1996.
Prin sentinţa civilă nr. 8548 din 16 octombrie 2003 Judecătoria Timişoara a admis acţiunea, a dispus rezilierea contractului de închiriere, mai sus, şi evacuarea pârâtei din apartamentul nr. 20 situat în Timişoara, la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că din anul 1996 pârâta a subînchiriat apartamentul la mai multe persoane, fapt dovedit cu proba testimonială administrată, deşi, conform art. 14 din contract, avea dreptul să subînchirieze doar parte din acesta, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de art. 17 din Legea nr. 5/1973, caz în care în condiţiile art. 24 lit. b) pct. 4 din Legea nr. 114/1996, se impune admiterea cererii deduse judecăţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.
În motivarea apelului pârâta a arătat că a încheiat contract de închiriere pentru apartamentul în litigiu din anul 1986 iar la data de 19 septembrie 1991, sub nr. 30383, contract de vânzare-cumpărare, contract care, conform relaţiilor transmise de reclamanţi, a fost anulat în anul 1996, printr-o hotărâre judecătorească, care nu i-a fost comunicată până în prezent.
Susţine pârâta că din anul 1986 a locuit efectiv în apartament dar că, datorită programului de lucru şi îndeplinirii unor obligaţii de întreţinere faţă de părinţii săi ajungea acasă, de regulă, la ore târzii.
Mai mult, pârâta arată că în vara anului 2003 a fost internată în spital, unde a fost supusă unei intervenţii chirurgicale iar în perioada de refacere, fiind imobilizată la pat, a fost nevoită să apeleze la ajutorul rudelor sale, acestea fiind motivele pentru care o perioadă de timp nu a locuit efectiv în apartament.
Prin Decizia civilă nr. 286 din 20 februarie 2004 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul şi a schimbat, în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea.
Prin aceeaşi decizie intimaţii-reclamanţi au fost obligaţi să plătească apelantei 5.097.000 lei cheltuieli de judecată din apel.
În motivarea deciziei instanţa de apel a reţinut că pârâta a depus la judecata în primă instanţă o cerere pentru amânarea judecăţii motivat de faptul că din data de 11 septembrie 2003 a fost internată în spital, iar în apel dovada că în perioada 11–26 septembrie 2003 a fost internată pentru a fi supusă unei intervenţii chirurgicale.
Faţă de actele medicale menţionate, instanţa de apel reţine că rezultă fără putinţă de tăgadă că „reclamanţii nu au administrat probe din care să reiasă, părăsirea definitivă a imobilului de către locatară" caz în care, în mod greşit, judecătoria a reţinut incidenţa art. 24 lit. b) şi art. 25 din Legea nr. 114/1996.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, invocând incidenţa art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că soluţia atacată se întemeiată pe o greşeală gravă de fapt şi a fost dată cu violarea legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii arată că prin probatoriile administrate la judecata în primă instanţă, au dovedit că pârâta nu mai locuieşte în apartamentul în litigiu din anul 1996, că dreptul la apărare al pârâtei a fost respectat, prima instanţă acordând trei termene de judecată pentru a se prezenta în instanţă, sens în care, în mod eronat instanţa de apel fără a evoca probatoriile a dispus respingerea acţiunii.
Totodată, reclamanţii susţin că în mod greşit au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul, motivele încadrându-se în cele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
În baza art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să ceară explicaţii şi are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Dacă instanţele sunt suverane în admiterea sau respingerea probatoriului administrat, odată admisă şi administrată o probă, ele au obligaţia de a motiva de ce aceasta a fost înlăturată la pronunţarea soluţiei.
Totodată, pentru a îndeplinii cerinţele referitoare la motivare, considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să cuprindă o cercetare completă a dovezilor administrate de părţi, a mijloacelor invocate de acestea la care se adaugă cele pe care judecătorul îşi sprijină soluţia.
Or, în speţă, prin cererea dedusă judecăţii reclamanţii au cerut rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea pârâtei din apartamentul în litigiu, motivat de faptul că nu ar fi respectat clauza contractuală care îi interzicea subînchirierea (pct.14 contract), abandonând bunul închiriat din anul 1996, pe care l-ar fi subînchiriat altor persoane.
Aşa fiind, date fiind susţinerile contradictorii ale părţilor cu privire la faptul locuirii efective de către pârâtă în spaţiul închiriat, judecătorii aveau obligaţia de a stabili, în raport de probatoriile administrate de părţi ori ordonate din oficiu de instanţă, dacă se confirmă situaţia de fapt invocată prin cererea dedusă judecăţii.
Simpla împrejurare că pârâta a fost internată în spital în perioada 11- 26 septembrie 2003, singur argument reţinut de instanţa de apel în justificarea soluţiei adoptate, nu este de natură, prin ea însăşi să conducă la o concluzie în sensul impus de dispoziţia legală menţionată, această împrejurare atestând doar lipsa motivată a pârâtei din locuinţă o anumită perioadă de timp.
Totodată, în măsura în care înţelegea să respingă probatoriul administrat de reclamanţi la judecata în primă instanţă, instanţa de apel avea obligaţia de a motiva acest aspect.
Aşa fiind, cum împrejurările de fapt ale speţei nu au fost pe deplin stabilite, caz în care nu se poate verifica dacă legea a fost sau nu aplicată corect de către instanţele de fond, în baza art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul şi a casa Decizia instanţei de apel, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării instanţa de apel urmează a analiza sub formă de apărări şi celelalte critici invocate de reclamanţi prin recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 186 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Timişoara pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 15 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5248/2005. Civil. Stabilirea competenţei | ICCJ. Decizia nr. 5221/2005. Civil → |
|---|
