ICCJ. Decizia nr. 5251/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5251
Dosar nr. 6789/200.
Şedinţa publică din 15 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la nr. 774 din 20 februarie 2002 la Judecătoria Buzău, reclamanta SC A.F. SA a chemat în judecată SC R.I. SRL, prin reprezentanţii legali, solicitarea instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa pârâta să fie obligată să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 1,087 ha situat în extravilanul Municipiului Buzău, cu vecinii indicaţi precum şi postul trafo, format din transformator 100 Kw seria 33497/1975 şi cutia de distribuţie.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că s-a constituit prin divizarea SC R.S. SA fiind autorizată să funcţioneze prin sentinţa civilă nr. 5358 din 24 iunie 1997 a Judecătoriei Buzău, iar în urma protocolului şi a actelor de predare-primire în patrimoniul său a intrat suprafaţa de teren revendicată evidenţiată la punctul 78 din fişa suprafeţelor preluate sub denumirea de curţi, construcţii (service).
În cuprinsul acţiunii, reclamanta a precizat că de la data constituirii dreptului său nu a putut intra în posesia terenului ce formează obiectul revendicării deoarece societatea R. a amânat în mod repetat ridicarea baracamentelor aflate pe acesta şi că în toamna anului 2001 pârâta a intrat nejustificat pe terenul revendicat, refuzând să-l elibereze.
În urma conflictului negativ de competenţă ivit între Judecătoria Buzău şi Tribunalul Buzău, care prin sentinţele nr. 3152 din 1 aprilie 2002 şi 1189 din 12 iunie 2002, şi-au declinat reciproc competenţa, Curtea de Apel Ploieşti sesizată în temeiul art. 22 pct. 2 C. proc. civ. a stabilit prin sentinţa nr. 116 din 2 septembrie 2002 că soluţionarea cauzei cade în competenţa Judecătoriei Buzău.
Cauza, reînregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău sub numărul 12501/2002 a fost soluţionată prin sentinţa nr. 10720 din 2 decembrie 2002, în sensul admiterii acţiunii în revendicare formulată de SC A.F. SA şi obligării SC R.I. SRL Buzău să lase în deplina proprietate şi posesie societăţii reclamante terenul în suprafaţa de 1087 ha în extravilanul Municipiului Buzău precum şi postul trafo format din transformator 11 kw seria 33497/1995 şi cutia de distribuţie. Prin aceeaşi sentinţă societatea pârâtă a fost obligată să plătească societăţii reclamante suma de 6.875.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie judecătoria a reţinut că societatea reclamantă s-a constituit în urma divizării societăţii R. SA Stâlpu şi a fost autorizată să funcţioneze prin sentinţa nr. 5358/1997 a Judecătoriei Buzău şi că, potrivit protocolului şi actelor de predare-primire în patrimoniul acesteia a intrat suprafaţa de teren revendicată pentru care a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria MO7 nr. 2038 din 22 ianuarie 1998 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, suprafeţele de teren deţinute de reclamantă în proprietate fiind măsurate, delimitate şi evidenţiate cadastral.
În temeiul actelor depuse la dosar, instanţa a mai reţinut că reclamanta şi-a probat şi dreptul de proprietate asupra fostului „trafo", revendicat.
Constatând că reclamanta şi-a probat dreptul de proprietate, conform art. 480 C. civ., instanţa a înlăturat probele administrate de SC R.C. SRL care atestau că aceasta a intrat în posesia terenului în urma unei licitaţii ca urmare a neîndeplinirii de către SC R. a obligaţiilor decurgând din contractul de credit nr. 260 din 13 mai 1994, a cărui revendicare fusese garantată prin ipotecarea componentelor S.S. Frasinu Buzău inclusiv cu terenul de 10872,59 mp, aflat la data încheierii contractului de credit în proprietatea SC R. SA.
Tribunalul Buzău prin Decizia nr. 414 din 3 iunie 2003, administrând probe în completare, a admis apelul societăţii R.C. SA şi a schimbat sentinţa în sensul respingerii ca nefondată a acţiunii în revendicare formulată de SC A. SA.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că între SC R. SA Stâlpu şi Banca Agricolă s-a încheiat la 18 februarie 1999 contractul de garanţie imobiliară autentificat la nr. 92/1999 prin care SC R. a garantat obligaţia de rambursare a creditului cu ipoteca asupra terenului de 10872,59 mp aflat în proprietatea sa. Pârâta SC R.C. SRL a cumpărat la licitaţie, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 2687 din 16 noiembrie 2001 de la pârâta SC R. SA Stâlpu suprafaţa de teren în litigiu, ipotecat precum şi construcţiile aflate pe aceasta după care şi-a intabulat dreptul de proprietate prin încheierea nr. 8194 din 25 ianuarie 2002.
Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr.2116 din 12 noiembrie 2003 a admis recursul declarat de SC A.F. SA şi în conformitate cu art. 312 alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ. coroborat cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ. a casat Decizia tribunalului şi potrivit art. II alin. (2) teza II din OUG nr. 58/2003 a reţinut cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta SC R.C. SA împotriva sentinţei civile nr. 10/20 din 2 decembrie 2002 a Judecătoriei Buzău.
Instanţa de recurs a concluzionat că la pronunţarea sentinţei instanţa de apel a avut în vedere în exclusivitate actele depuse în apărare de către societatea pârâtă, nefăcând nici o referire la înscrisurile depuse de societatea reclamantă, iar împrejurarea potrivit căreia reclamanta nu a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2687 din 16 noiembrie 2001 prezentat de pârâtă, nu poate constitui un argument suficient pentru respingerea acţiunii.
Faţă de conţinutul contradictoriu al adreselor depuse la dosar în legătură cu proprietatea terenului în litigiu şi pentru justa soluţionare a cauzei s-a considerat necesar să se solicite relaţii suplimentare de la Oficiul Judeţean de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Buzău, referitoare la persoana juridică care a figurat în evidenţele cadastrale cu acest teren şi să se ataşeze documentaţia ce a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 687/2001.
După suplimentarea probatoriilor, Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr. 1008 din 1 aprilie 2004 a admis apelul SC R.I. SRL în contradictoriu cu SC A.F. SA şi SC R. SA Stâlpu şi a schimbat sentinţa în sensul că a respins ca nefondată acţiunea în revendicare imobiliară. Prin aceeaşi decizie intimata-reclamantă a fost obligată să plătească apelantei-pârâte suma de 20.000.000 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele deciziei, instanţa de apel procedând la compararea titlurilor de proprietate prezentate de ambele părţi, fără a proceda la anularea vreunuia din ele, a statuat că societatea reclamantă nu poate invoca un titlu valabil de proprietate mai bine caracterizat şi mai puternic decât actul autentic prezentat de societatea pârâtă.
Protocolul încheiat în cadrul procedurii de divizare a societăţii R. cât şi certificatul de atestare seria MO7 nr. 2038 din 22 ianuarie 1998 nu au valoarea unui înscris autentic şi nu atestă intrarea în patrimoniul societăţii reclamante a terenului din litigiu şi a construcţiilor aflate pe acesta. Actul autentic, respectiv contractul de garanţie imobiliară nr. 98 din 18 februarie 1999, atestă cu certitudine că cel puţin la 18 ianuarie 1999 imobilul litigios nu ieşise din patrimoniul societăţii vânzătoare R. SA Stâlpu.
Nefiind achitat creditul garantat prin ipoteca constituită asupra imobilului litigios s-a declanşat împotriva societăţii debitoare R. SA Stâlpu procedura falimentului în temeiul Legii nr. 64/1995. În cadrul acestei proceduri comerciale s-a organizat vânzarea la licitaţie a imobilului litigios, câştigată în mod legal, de societatea pârâtă R.C. SRL. În baza procesului-verbal de licitaţie s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat nr. 2687 din 16 noiembrie 2001, înscris în cartea funciară, depus şi în dosarul de faliment şi validat de judecătorul sindic.
Apelanta-pârâtă SC R.C. SRL ocupând aşadar imobilul litigios în baza unui titlu de proprietate valabil şi mai bine caracterizat decât acela al societăţii reclamante, pe fond acţiunea în revendicare formulată de aceasta din urmă a fost respinsă ca nefondată.
În recursul declarat împotriva deciziei nr. 1008/2004 a Curţii de Apel Ploieşti motivat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 480 C. civ. şi art. 169 C. civ. SC A.F. SA susţine printr-o amplă motivare că şi-a probat dreptul de proprietate şi că ipoteca constituită în 1999 pentru garantarea creanţelor bancare nu putea viza decât imobilele aflate în patrimoniul SC R. SA Stâlpu, deoarece creditul contractat de R. anterior divizării a fost parţial preluat de societatea reclamantă şi achitat integral.
- documentaţia de la dosar demonstrează că actul de vânzare-cumpărare s-a perfectat pe baza actelor anterioare divizării şi că SC R.C. SRL nu a dobândit terenul de la un adevărat proprietar;
- titlul de proprietate al societăţii reclamante trebuie evaluat prin prisma succesiunii actelor deţinute de aceasta şi a expertizei tehnice – care atestă că titlul sau emană de la adevăratul proprietar.
- Pe aceeaşi linie a nelegalităţii deciziei motivată în drept pe dispoziţiunile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. recurenta reproşează instanţei de apel că aceasta nu s-a pronunţat asupra unor dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, dovezi pe care le enumeră şi le interpretează în sprijinul promovării acţiunii în revendicare.
În ultimul motiv de recurs, invocând nulitatea prevăzută de art. 304 C. proc. civ. societatea recurată arată că instanţa a omis a se pronunţa asupra capătului de cerere privitor la proprietatea asupra postului trafo solicitând admiterea recursului, casarea deciziei nr. 1008/2004 a Curţii de Apel Ploieşti şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, SC A.F. SA a pretins şi cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
Recursul este nefondat.
În speţă, recurenta menţionează principalele înscrisuri depuse la dosar, prin care consideră că a făcut dovada dreptului de proprietate, aspect pe care nici instanţa de apel nu îl neglijează, dovada fiind faptul că aceasta a păşit la compararea titlului de proprietate al SC A.F. SA cu titlul de proprietate al societăţii pârâte SC R.C. Istriţa, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 2687 din 16 noiembrie 2001 intabulat prin încheierea nr. 8154 din 23 ianuarie 2002.
În demersul comparativ al titlurilor de proprietate instanţa de apel conferă prioritate actului autentic de vânzare-cumpărare al societăţii pârâte, a cărui valoare juridică o surclasează pe aceea a societăţii reclamante, deoarece nu atestă că terenul litigios şi bunurile imobile construite pe acesta au intrat efectiv în patrimoniul reclamantei. Dovada în acest sens este contractul de garanţie imobiliară 92 din 18 ianuarie 1999 (prin care SC R. garantează cu bunurile imobile în prezent în litigiu cu credit bancar de 134.000 dolari SUA), care atestă că cel puţin până la data de 18 ianuarie 1999 imobilul litigios nu ieşise din patrimoniul debitoarei, el figurând în certificatul acesteia de atestare a dreptului de proprietate MO7 nr. 1693 emis la 12 decembrie 1996 de Ministerul Agriculturii şi transcris sub nr. 1861 din 24 februarie 1997.
În plus, în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară recurenta nu a depus extrasul de carte funciară privind intabularea dreptului de proprietate ci numai un certificat de atestare a acestui drept de proprietate pentru o suprafaţă mult mai mare, din care rezultă că terenul revendicat face parte din această suprafaţă.
O atare situaţie vine nu numai în întâmpinarea ideii potrivit căreia atât la perfectarea contractului de garanţie ipotecară cât şi la vânzarea terenului şi a construcţiilor de pe acesta, către societatea R.C. SRL, titularul dreptului de proprietate era SC R. dar şi a preferinţei ce trebuie acordate titlului societăţii intimate R.C. SRL, care şi-a înscris contractul în cartea funciară prin încheierea nr. 8154/2002.
Intabularea dreptului de proprietate către SC R.C. presupune o verificare prealabilă a existenţei dreptului decurgând din planul de amplasament, fişa bunului imobil, memoriul tehnic, înscrisurile ce au stat la baza contractului de vânzare-cumpărare, precum şi documentaţia depusă la Oficiul de Cadastru, Geodezie şi Cartografie Bucureşti.
Înscrisurile menţionate de SC A.F. SA în motivele de recurs, respectiv procese verbale, protocoale încheiate cu ocazia divizării SC R. prin forţa şi valoarea lor nu se pot ridica la nivelul unui înscris autentic, precum contractul prezentat de societatea intimată.
Mai mult, înscrisurile prezentate de societatea recurentă nu probează identitatea dintre terenul revendicat şi acela aflat în posesia pretins nelegitimă a SC R.C., deoarece ele se referă la suprafaţa totală a terenurilor existente la momentul divizării şi nu priveşte terenul în litigiu.
Reproşurile aduse soluţiei pronunţate în apel potrivit cărora instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, cu trimitere la protocolul întocmit cu ocazia divizării SC R. Stâlpu, certificatul de atestare a dreptului de proprietate MO7 nr. 2038/1998 sunt neîntemeiate deoarece în motivarea hotărârii Curtea evaluează aceste probe comparativ cu titlul societăţii pârâte, căruia îi acordă putere şi prioritate respingând pe cale de consecinţă apelul societăţii A.F.
Respingând cererea de revendicare în întregime şi reţinând că terenul pe care se află construcţiile este proprietatea societăţii intimate, R.C., instanţa s-a pronunţat şi în privinţa revendicării construcţiilor, deoarece în temeiul art. 482 C. civ. proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul edificatelor de pe teren.
De altfel în contractul de vânzare-cumpărare se menţionează expres că odată cu terenul se vând şi imobilele aferente, enumerate punctual printre care şi post Trafo 100 kw nr. 339, dotat cu instalaţiile necesare. Contractul de vânzare-cumpărare, care vine şi caracterizează suficient titlul de proprietate al SC R.C. asupra terenului consolidează prezumţia instituită de art. 482 C. civ., înlăturând astfel şi ultima critică formulată de SC A. în recursul declarat.
Din perspectiva celor mai sus arătate, recursul declarat de SC A.F. SA este nefondat şi va fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A.F. SA împotriva deciziei 1008 din 1 aprilie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5290/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5232/2005. Civil. Revizuire → |
|---|
