ICCJ. Decizia nr. 5290/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5290
Dosar nr. 10118/200.
Şedinţa publică din 16 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă introdusă la data de 19 februarie 2003, reclamantul E.L.D. a chemat în judecată pe pârâţii Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâţii la restituirea a 47 monede din aur şi 8 bucăţi bare din aur sau a contravalorii numismatice a acestora stabilită în raport de etalonul gram aur sau dolari SUA.
Motivându-şi cererea, reclamantul a arătat, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 148/1959, autorul său, defunctul E.D. a fost condamnat la patru ani închisoare şi confiscarea tuturor bijuteriilor, aurului, dolarilor şi cocoşilor, sentinţă considerată abuzivă.
A mai arătat că prin Decizia penală nr. 3449 din 28 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a casat sentinţa penală nr. 148 din 7 iulie 1959 a Tribunalului Popular Deva, numai cu privire la pedeapsa complimentară a confiscării speciale şi a dispus restituirea a doi ducaţi austrieci şi a bijuteriilor din aur.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 481 C. civ., art. 341 din Legea nr. 261/2002 şi art. 80 din Legea nr. 182/2000.
Pârâta Banca Naţională a României a formulat întâmpinare, solicitând instanţei respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantului, arătând că sentinţa penală nr. 148/1959 a fost casată prin Decizia penală nr. 3449 din 28 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, numai cu privire la obiectele ce au fost confiscate abuziv de la autorul reclamantului, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei penale nr. 148/1959, cu privire la măsura confiscării monedelor şi barelor din aur, astfel încât a fost consolidat titlul statului.
A mai susţinut că sentinţa penală nr. 148/1959 are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în legătură cu măsura confiscării monedelor şi a barelor din aur, contestând în acelaşi timp şi calificarea acestor bunuri ca fiind „obiecte numismatice" în accepţiunea art. 2 lit. a) din Legea nr. 284/1947.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, solicitând instanţei respingerea acţiunii ca netimbrată, şi fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Prin sentinţa civilă nr. 7304 din 26 noiembrie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Băncii Naţionale a României ca neîntemeiată şi ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul E.L.D. împotriva pârâţilor Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 213/1998 şi art. 39 şi art. 40 din Normele pentru aplicarea prevederilor OUG nr. 190/2000, cu modificările şi completările ulterioare, Banca Naţională a României are calitate procesuală pasivă, iar excepţia este nefondată.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că autorul reclamantului, defunctul E.D., a fost condamnat la patru ani închisoare prin sentinţa penală nr. 148/1959 a Tribunalului Popular Deva, dispunându-se confiscarea bijuteriilor, dolarilor şi cocoşeilor găsiţi în domiciliul inculpatului, cu ocazia percheziţiei, în favoarea statului.
Urmare sentinţei pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie, cu nota nr. 39308 din 11 octombrie 2002 a Băncii Naţionale a României, s-a propus plata sumei de 12.671.227,97 lei către E.M., mandatarul reclamantului din prezenta cauză, reprezentând contravaloarea a doi ducaţi austrieci, o brăţară, patru verighete, cinci inele, o pereche de cercei şi un rest de bijuterie.
Din adresa nr. 10287 din 7 iulie 2003 a pârâtei Bănca Naţională a României rezultă că restul bunurilor rămase confiscate de la numitul E.D. au fost valorificate în folosul statului şi nu se mai regăsesc în materialitatea lor, iar din adresa nr. 26898 din 23 septembrie 2003 a aceleiaşi pârâte a rezultat că bunurile confiscate, respectiv 402,60 gr. aur brut şi 47 monede din aur, au avut un conţinut de 541,40 gr. aur fin şi valoare de 203.315.031,40 lei.
Că, potrivit art. 341 din Legea nr. 362 din 19 septembrie 2003, persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase de natura celor prevăzute de art. 3 au fost preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare după anul 1946 şi până în 1990, pot solicita restituirea acestora instanţelor de judecată de la domiciliul reclamantului până la data de 31 decembrie 2003.
Sintagma prevăzută de acest text de lege „preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, după 1946 şi până în 1990" instituie o prezumţie relativă legală cu privire la legalitatea preluării respectivelor obiecte, prevăzând posibilitatea ca reclamantul să răstoarne această prezumţie relativă, făcând cu mijloace legale de probă, dovada contrară în sensul că sentinţa penală nr. 148/1959 a fostului Tribunal Popular al oraşului Deva şi a deciziei penale nr. 196 din 10 august 1959 a Tribunalului Hunedoara, au fost pronunţate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea vreme.
În acest sens, prima instanţă, a reţinut că, reclamantul a reuşit să facă dovada contrară cu privire la cele două hotărâri penale menţionate, prin casarea parţială a acestora ca urmare a admiterii recursului în anulare, şi a restituirii în parte din bunurile confiscate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul E.L.D., criticând-o ca nelegală şi netemeinică întrucât sintagma folosită de legiuitor „cu încălcarea reglementărilor în vigoare" trebuie înţeleasă în sensul că prin preluarea abuzivă se înţelege nu numai aceea realizată cu încălcarea actelor normative în raport cu care s-a luat măsura ci şi în raport de Constituţie ca lege fundamentală sau a altor dispoziţii legale.
Că, interpretarea sistematică a textelor de lege impune coroborarea art. 341 din OUG nr. 190/2000 aprobată şi modificată prin Legea nr. 261/2002 şi OG nr. 24/2003 aprobată prin Legea nr. 362/2003 cu normele care constituie dreptul comun în domeniul preluării bunurilor de către stat şi anume art. 6 din Legea nr. 213/1998.
A mai invocat jurisprudenţa CEDO şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin Decizia nr. 649 din 20 aprilie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul E.L.D. împotriva sentinţei civile nr. 7304 din 26 noiembrie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. 1474/2002.
Pentru a decide astfel, a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 3449 din 28 iunie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că în mod ilegal au fost confiscaţi doar doi ducaţi austrieci şi bijuteriile din aur respectiv o brăţară, 4 verighete, 5 inele şi o pereche de cercei.
Referitor la valabilitatea titlului statului, din probele administrate rezultă că acesta este reprezentat de sentinţa penală nr. 149/1959.
Ori, atâta timp cât această sentinţă nu a fost reformată şi cu privire la bunurile din prezenta acţiune, titlul statului este în continuare valabil, iar reclamantul nu a probat o preluare abuzivă de stat.
Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 12 din Constituţia României, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că, art. 12 nu garanta dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate în prezenta acţiune, asupra bunurilor revendicate în prezenta acţiune şi deci nu a fost încălcat, iar preluarea prin confiscare nu a fost făcută arbitrar ci în baza unor texte de lege şi de către o autoritate a statului.
Curtea a reţinut că analogia cauzei de faţă cu speţa V. versus România este falsă întrucât în cauza V., preluarea bunurilor a fost arbitrară în timp ce în prezenta cauză preluarea s-a făcut în baza unei sentinţe penale.
Împotriva acestor decizii a declarat recurs reclamantul E.L.D., invocând cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă, inconsecvenţa instanţei de apel cu privire la sintagma „cu încălcarea reglementărilor în vigoare" care deşi recunoaşte că analiza cu privire la sintagma menţionată trebuie privită dintr-o perspectivă mai largă, conchide prin a susţine că măsura confiscării a fost o măsură legală în deplină concordanţă cu toate actele normative la acea dată în vigoare.
Aplicarea corectă a actelor normative impunea ca instanţa de apel să interpreteze sistematic textele de lege, respectiv art. 341 din OUG nr. 190/2000 modificată prin Legea nr. 261/2002 şi OG nr. 24/2003, cu normele care constituie dreptul comun şi anume art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Concluzia instanţei de apel, că preluarea prin confiscare nu a fost făcută abuziv ci în baza unor texte de lege, nu poate fi primită întrucât legiuitorul român a înţeles să repare actele abuzive, motiv pentru care a solicitat administrarea recursului iar pe fond admiterea acţiunii.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 341 din OUG nr. 190/2000 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 261/2002 şi respectiv Legea nr. 362/2003, „Persoanele fizice şi juridice ale căror obiecte din metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase au fost preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, după anul 1946–1990 pot solicita restituirea acestora…".
Din chiar formularea art. 39 HG nr. 1344/2003 rezultă că legea are în vedere restituirea aurului chiar dacă acesta ar fi fost preluat de stat în urma unui proces penal, ceea ce conduce la concluzia că este avută în vedere şi măsura confiscării speciale din dreptul penal.
Or, o astfel de măsură nu poate fi dispusă decât printr-o hotărâre penală, ca şi în speţa de faţă.
Prin aceasta, a fost eliminată orice posibilitate de interpretare a sintagmei „cu încălcarea reglementărilor în vigoare" aceasta urmând a fi înţeleasă în sensul că prin preluare abuzivă se înţelege nu numai aceea realizată cu încălcarea strictă a actelor normative în temeiul cărora s-a luat măsura ci şi în raport de constituţie ca lege fundamentală.
În speţă, au fost încălcate atât dispoziţiile art. 12 din Constituţia României din 1952 cât şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, întrucât s-a realizat o lipsire arbitrară a dreptului de proprietate.
Ori, măsura confiscării chiar dacă a fost dispusă printr-o sentinţă penală, nu poate fi decât o măsură samavolnică, abuzivă, aceasta având ca temei un act normativ care la rândul lui era abuziv.
În aceste condiţii rezultă că măsurile cuprinse în Legea nr. 284/1947, în vigoare la data confiscării, erau neconstituţionale în raport cu legea fundamentală, astfel că bunurile preluate de la antecesorul reclamantului sunt din cele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 362/2003 pentru aprobarea OG nr. 24/2003, încât se impune admiterea recursului, cu consecinţa casării hotărârilor atacate.
Va admite în parte acţiunea civilă introdusă de reclamantul E.L.D. şi va obliga pârâta Banca Naţională a României să plătească reclamantului contravaloarea a 541,40 gr. aur fin, calculată la preţul practicat de pârâtă la data plăţii efective.
Va respinge ca inadmisibilă acţiunea având acelaşi obiect introdusă de reclamant împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (2) din HG nr 1344 din 25 noiembrie 2003 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 190/2000, reprezentarea statului în faţa instanţei de judecată este asigurată de Banca Naţională a României, în cazul proceselor aflate pe rol la data intrării în vigoare a OUG nr. 190/2000 cât şi a celor pornite după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de E.L.D. împotriva deciziei nr. 649 din 20 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 7304 din 26 noiembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, iar pe fond:
Admite în parte acţiunea civilă introdusă de reclamantul E.L.D. şi obligă pe pârâta Banca Naţională a României să plătească reclamantului contravaloarea a 541,40 grame aur fin calculată la preţul practicat de Banca Naţională a României, la data plăţii efective.
Respinge ca inadmisibilă acţiunea cu acelaşi obiect introdusă de reclamant împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5279/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5251/2005. Civil → |
|---|
