ICCJ. Decizia nr. 54/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la Judecătoria Sibiu, la 25 septembrie 2000, D.E.I., domiciliat în Germania, prin mandatarul său M.P.H., a chemat în judecată civilă pe pârâții Statul Român prin Consiliul Local Sibiu, Consiliul Județean Sibiu, SC U. SA Sibiu, P.C. și P.E., cerând ca în contradictoriu cu aceștia să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4032/1917 încheiat între SC U. SA Sibiu și chiriașii P. în temeiul Legii nr. 112/1995 iar ca urmare, obligarea pârâților să-i lase imobilul în deplină proprietate și posesie.
Reclamantul a susținut în esență că imobilul revendicat a fost preluat abuziv în proprietatea statului în anul 1984 în conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 223/1974 ca urmare a stabilirii sale în străinătate.
S-a afirmat, că deși reclamantul a cerut în condițiile legii, la 17 mai 1996, restituirea, notificând Consiliul Municipiului Sibiu și SC U. SA acest fapt, pârâții au procedat deopotrivă cu rea credință la înstrăinare și respectiv dobândirea de către chiriașii P.C. și P.E., a imobilului proprietatea sa.
Pârâții au solicitat prin întâmpinările formulate respingerea acțiunii invocând valabilitatea titlului statului, precum și buna credință a cumpărătorilor la dobândirea bunului în temeiul Legii nr. 112/1995.
Soluționând cauza în primă instanță prin sentința civilă nr. 7821 din 22 decembrie 2000, Judecătoria Sibiu a admis în parte acțiunea și anume împotriva pârâților Statul Român prin Consiliul Local Sibiu, Consiliul Județean Sibiu și SC U. Sibiu SA și a constatat nelegalitatea titlului în temeiul căruia a fost trecut în proprietatea statului imobilul revendicat de reclamant.
Totodată a fost respinsă acțiunea împotriva pârâților P.C. și P.E. ca neîntemeiată.
Hotărârea instanței de fond a fost confirmată de Tribunalul Sibiu prin decizia civilă nr. 632 din 26 aprilie 2001, prin respingerea apelurilor declarate de Consiliul Județean Sibiu, SC U. Sibiu SA și de către reclamant, luându-se totodată act de retragerea apelului formulat de Municipiul Sibiu prin Primar.
Pentru a hotărî astfel, ambele instanțe au considerat pe de o parte că trecerea imobilului în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost abuzivă, titlul statului nefiind valabil potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, pe de altă parte că înstrăinarea în condițiile Legii nr. 112/1995 este valabilă, nedovedindu-se reaua credință a chiriașilor cumpărători la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
împotriva ultimei hotărâri, a declarat recurs reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 2351 din 25 octombrie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis recursul și casând hotărârile pronunțate în cauză a modificat soluția primei instanțe în sensul că a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare intervenit între R.A.G.C.L. Sibiu devenită SC U. SA Sibiu și pârâții P.C. și P.E., admițând așadar integral acțiunea reclamantului împotriva pârâților, cu menținerea dispozițiilor sentinței primei instanțe în partea privind constatarea nelegalității titlului de proprietate invocat de Statul Român asupra imobilului.
Instanța de recurs a considerat că în condițiile trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului, corect reținută de primele instanțe prin prisma normelor constituționale în vigoare la data preluării și intabulării în favoarea statului, atât decizia administrativă întemeiată pe dispozițiile Decretului nr. 223/1974 cât și actele ulterioare sunt lovite de nulitate, indiferent de buna sau reaua credință a subdobânditorilor sau a vânzătorului care s-a prevalat de titlul nul.
în raport de motivele recursului și de apărările intimaților pârâți, s-a motivat totodată că în condițiile existenței la data vânzării pe rolul instanțelor a unui litigiu între adevăratul proprietar și vânzător cu privire la imobil întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, nu s-ar putea reține nici buna credință a părților la încheiere la convenției.
La 28 iulie 2003, în termenul și cu respectarea cerințelor procedurale aplicabile, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a atacat cu recurs în anulare ultima hotărâre invocând prin prisma dispozițiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ. încălcarea esențială a legii cu consecința soluționării greșite a fondului cauzei.
Susținând că actele juridice de înstrăinare imobiliară sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția celor încheiate cu bună credință, cu trimitere la practica judiciară și la dispozițiile de principiu prevăzute în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Procurorul general a arătat că în condițiile nedovedirii relei credințe a pârâților cumpărători P.C. și P.E. la cumpărarea imobilului, anularea actului întocmit cu respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 ar fi lipsită de temei legal.
Recursul în anulare nu este întemeiat.
Conform dispozițiilor art. 1898 C. civ. buna credință se constituie în convingerea, conștiința, credința dobânditorului în momentul încheierii actului, că cel de la care cumpăra îndeplinește toate cerințele legale spre a putea să-i transmită valabil proprietatea asupra bunului.
în caz contrar, așadar dacă dobânditorul știa, sau dacă cu minime diligențe putea sau trebuia să cunoască faptul că în raport de bunul transmis, condițiile legale privind calitatea de proprietar a transmițătorului, era discutabilă, incertă, litigioasă, susceptibilă de viciu, buna credință nu mai poate fi în mod legitim reținută.
Ori în cauză, s-a reținut pe deplin temei că cei doi cumpărători, care ocupau imobilul în calitate de chiriași din anul 1989, situație care le permitea fără îndoială să cunoască împrejurările în care a fost dobândită proprietatea de către vânzător, nu au întreprins nici un fel de diligențe pentru verificarea titlului, chiar dacă măsura se impunea cu necesitate în condițiile încheierii convenției în anul 1997, așadar în plin proces de aplicare a legislației reparatorii adoptate de stat în favoarea celor deposedați abuziv.
Cum, intimații pârâți nici nu ar putea invoca necunoașterea legii, neverificarea situației juridice concrete a imobilului la data cumpărării le este pe deplin imputabilă și nu justifică reținerea bunei lor credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în timp ce vânzătorul se află în plin proces civil cu fostul proprietar.
Ca urmare, recursul în anulare a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6481/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4221/2005. Civil → |
|---|
