ICCJ. Decizia nr. 5453/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5453
Dosar nr.6399/1/2005
Nr.vechi 1500/200.
Şedinţa publică din 2 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 309 din 5 mai 2003 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii B.A. şi B.S. în contradictoriu cu pârâta SC A.B. SA.
A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor următoarele clădiri: cantină din cărămidă cu două nivele şi cramă, carmangerie, magazie de cărămidă, beci în lungime de 120 m situate pe terenul în suprafaţă de 2,06 ha proprietatea reclamanţilor.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 91.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere actele dosarului, faţă de care s-au reţinut următoarele:
Clădirile solicitate de reclamanţi au aparţinut autoarei lor şi au fost preluate în anul 1952 de către stat de la fostul proprietar.
Conform titlului de proprietate nr. 153108 din 22 ianuarie 2003 eliberat de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, reclamanţii sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 2,06 ha pe care se află clădirile revendicate.
Reclamanţii au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi au notificat-o pe pârâtă în calitate de persoană juridică deţinătoare, iar cu adresa nr. 378 din 11 februarie 2003 li s-a comunicat că pârâta este proprietara imobilelor construcţii şi că, implicit, refuză să le restituie.
Constatându-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 în sensul că imobilele în litigiu au fost preluate abuziv de către stat şi că reclamanţii sunt moştenitorii fostului proprietar, instanţa a admis acţiunea formulată.
Prin Decizia civilă nr. 1816 din 10 decembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi s-a admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 309 din 5 mai 2003 pronunţată de către tribunal, pe care a schimbat-o în parte.
S-a admis, în parte, acţiunea.
S-a respins cererea reclamanţilor având ca obiect restituirea în natură a imobilului clădiri: cantină din cărămidă cu două nivele şi aramă, carmangeria şi magazie de cărămidă.
S-a păstrat dispoziţia cu privire la restituirea către reclamanţi a beciului cu lungime de 120 m.
A fost obligată apelanta să plătească către Biroul local de expertize judiciare Iaşi suma de 12.000.000 lei diferenţă onorariu de expert.
În motivarea deciziei de apel s-au reţinut următoarele:
Reclamanţii au dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru că au făcut dovada că autorii lor au cerut în proprietate bunuri imobile, teren şi construcţii ce au fost preluate în mod abuziv de către stat.
Din rapoartele de expertiză efectuate în cauză, inclusiv cea efectuată de expertul consultant desemnat de reclamanţi, rezultă că dintre toate construcţiile solicitate de reclamanţi mai există numai beciul şi fântâna.
În ceea ce priveşte magazia de cărămidă, însuşi reprezentantul reclamanţilor a declarat că a fost demolată iar în privinţa celorlalte clădiri există înscrisuri care atestă că au fost construite începând cu anii 1980.
În raport de aceste elemente, s-a reţinut că potrivit Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care nu mai există, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Criticile privind existenţa autorităţii de lucru judecat s-au apreciat a fi nefondate cu motivarea că litigiul celălalt nu s-a soluţionat pe fond, prin sentinţa civilă nr. 2 din 14 ianuarie 2003 a Tribunalului Iaşi respingându-se ca prematură acţiunea formulată de reclamanţi deoarece nu se emisese de către pârâta-apelantă Decizia în baza Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei de apel au formulat recurs reclamanţii-intimaţi, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.:
În dispozitivul deciziei de apel instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiilor autorităţii de lucru judecat şi de prematuritate, deşi din motivare rezultă că acestea au fost respinse.
Deşi s-a constatat că fântâna există fizic pe teren, trebuia restituită în natură.
Instanţa de apel a reţinut că celelalte corpuri de clădire care au aparţinut autorului său s-au demolat fără a ţine cont de propria poziţie a pârâtei-intimate care, prin obiectivele fixate pentru cea de-a doua expertiză, a solicitat stabilirea transformărilor, îmbunătăţirilor, adăugirilor la construcţiile vechi.
Analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Obiectivele expertizei tehnice imobiliare fixate de către pârâta-intimată în dosarul de apel au vizat, pe lângă identificarea tuturor clădirilor vechi, şi să se stabilească transformările şi adăugirile efectuate ulterior; totodată să se stabilească valoarea de circulaţie a îmbunătăţirilor efectuate de apelantă la imobilele vechi din 1952 şi a construcţiilor noi efectuate de societate după 1952.
Acest act, neavut în vedere de către instanţă şi prin care este precizată practic poziţia părţii concordă cu concluziile raportului de expertiză efectuat în faţa instanţei de apel (expert B.I.), care sunt în sensul că obiectivele revendicate nu mai există în forma individuală iniţială, fiind înglobate în construcţiile modernizate, realizate prin extinderi şi recompartimentări de către pârâta SC A.B. SA.
Prin acelaşi raport de expertiză, pe lângă sublinierea transformărilor şi adăugirilor aduse la vechile imobile, se arată şi care sunt construcţiile noi edificate de către pârâta intimată după preluare.
Aceeaşi situaţie rezultă şi din raportul de expertiză efectuat de expertul consultant, Ş.M. (din al doilea raport de expertiză), din care rezultă că din aceste construcţii au rămas în forma iniţială beciul şi fântâna, iar restul clădirilor, cu excepţia magaziei de cărămidă, au suferit modificări, recompartimentări, amenajări, extinderi, modernizări.
Faţă de apărarea invocată de către reclamanţii-recurenţi, care susţinută de celelalte probe arătate, este hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei, din perspectiva art. 304 pct. 10 C. proc. civ., Înalta Curte constată că starea imobilelor ca fiind demolate nu corespunde realităţii.
În aceste condiţii, nu mai subzistă condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi care ar justifica restituirea prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăzând că pentru construcţiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Înalta Curte constată că potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Raţiunea pentru care a fost elaborată Legea nr. 10/2001 a fost aceea de reparaţiune pentru persoanele ale căror imobile, au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.
Prin lege s-a acordat prevalenţă restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, tocmai pentru raţiunea pentru care a fost emisă şi în respectarea dreptului de proprietate al fostului proprietar care a fost deposedat în mod abuziv.
Preeminenţa dreptului este recunoscută şi protejată şi în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
Potrivit art. 1 Protocol 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional".
Aplicabilitatea prevederilor Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale în dreptul intern este prevăzută de Constituţia României.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 2004 a fost ratificată Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoale adiţionale la această Convenţie, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950.
Prin aceeaşi lege, la art. 1, s-a menţionat expres că se ratifică şi primul Protocol adiţional la Convenţie, Paris 20 martie 1952.
Faţă de considerentele reţinute mai sus, Înalta Curte constată că soluţionarea cererii reclamanţilor-recurenţi de restituire în natură a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte însă fântâna, reţinută a fi existentă fizic, se constată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestui aspect iar reclamanţii-recurenţi nu au formulat apel.
Nefiind formulat apel iar critica a fost formulat direct în recurs, reţinându-se astfel omisso medio, Înalta Curte nu va primi şi analiza această critică.
În ceea ce priveşte magazia de cărămidă, poziţia exprimată pe parcursul procesului de către reclamanţii-recurenţi a fost în sensul că a fost demolată, iar sub acest aspect rămân incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001 susmenţionate.
În ceea ce priveşte despăgubirile aferente pentru construcţia demolată, sunt incidente dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Astfel, în situaţia imobilelor, construcţii demolate, notificarea formulată de persoana îndreptăţită se soluţionează potrivit art. 10 şi art. 11 prin dispoziţia motivată a primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, cu aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 22–28 din lege.
Nepronunţarea, în dispozitiv, de către instanţa de apel asupra unei excepţii invocate de către apelanta-pârâtă şi prin care se încerca paralizarea acţiunii reclamanţilor-intimaţi, nu prezintă interes pentru aceştia din urmă, neconstituind propriile lor critici.
Oricum, după cum susţine chiar el, instanţa a soluţionat excepţiile potrivit considerentelor sentinţei.
În consecinţă, şi cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să dispună admiterea recursurilor pentru criticile apreciate ca fiind fondate.
Se va modifica, în parte, Decizia de apel, în sensul că:
Se va respinge cererea reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului magazie de cărămidă.
Se vor păstra dispoziţiile sentinţei civile nr. 309/5 mai 2003 a Tribunalului Iaşi cu privire la restituirea către reclamanţi a clădirilor: cantină din cărămidă cu 2 nivele şi cramă, carmangerie, beci în lungime de 120 m şi cu privire la plata cheltuielilor de judecată.
Se vor menţine totodată celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii B.A. şi B.S. împotriva deciziei civile nr. 1816 din 10 decembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi.
Modifică în parte Decizia atacată în sensul că:
Respinge cererea reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului magazie de cărămidă.
Păstrează dispoziţiile sentinţei civile nr. 309 din 5 mai 2003 a Tribunalului Iaşi cu privire la restituirea către reclamanţi a clădirilor–cantină din cărămidă cu 2 nivele şi cramă, carmangerie, beci în lungime de 120 m şi cu privire la plata cheltuielilor de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5461/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5421/2005. Civil → |
|---|
