ICCJ. Decizia nr. 5400/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5400
Dosar nr. 21421/200.
Şedinţa publică din 17 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti sub nr. 12508 din 5 ianuarie 2004, reclamantul S.I.E. a chemat în judecată pe pârâtul T.N.E., solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3512 din 24 noiembrie 1999 de Biroul notarului public F.E.G., având ca obiect imobilul situat în Bucureşti.
Reclamantul a susţinut în motivarea cererii că este moştenitorul vânzătoarei S.M. care, prin contractul de vânzare menţionat, a înstrăinat pârâtului apartamentul, astfel încât acesta nu a mai putut fi inclus în masa partajabilă, fapt de care a luat cunoştinţă la data dezbaterii succesiunii defunctei în dosarul civil nr. 33/2003, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1164 din 24 februarie 2003 a Judecătoriei sectorului 6.
Contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut întrucât se întemeiază pe o cauză ilicită şi imorală, constând în faptul că pârâtul a profitat de starea de sănătate precară a vânzătoarei, care suferea de cataractă, fiindu-i afectată capacitatea de vedere. Astfel, aceasta nu a putut citi actul de vânzare-cumpărare, fapt ce reiese şi din cuprinsul contractului, dar în încheierea de autentificare se precizează că vânzătoarei i s-a citit actul, fără a se preciza dacă acesta reprezintă voinţa sa.
Pe de altă parte, vânzătoarea nu a obţinut nici un folos practic din vânzarea apartamentului, întrucât în perioada imediat următoare încheierii actului nu a beneficiat de o îmbunătăţire a stării financiare, cel care a contribuit la întreţinerea vânzătoarei, fiind chiar reclamantul, care îi trimitea periodic sume de bani.
Cererea a fost întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 968 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1883 din 12 martie 2004 pronunţată în soluţionarea cauzei, instanţa de fond a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că la data de 24 noiembrie 1999, vânzătoarea S.M. a vândut pârâtului T.N.E., apartamentul nr. 149, situat în Bucureşti, pentru preţul de 123.200.000 lei, reţinând dreptul de uzufruct viager, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3512 din 24 noiembrie 1999 de Biroul notarial F.E.G.
Din cuprinsul contractului reiese că voinţa părţilor, liber exprimată, a fost aceea de a vinde, respectiv, a cumpăra apartamentul, în speţă, pentru preţul stabilit prin contract.
Faptul că vânzătoarea suferea de cataractă, fapt ce-i afecta capacitatea de vedere, nu impietează cu nimic asupra condiţiilor contractului, vânzătoarea fiind în deplinătatea facultăţilor mintale.
Din nici un mijloc de probă administrat în cauză nu reiese că aceasta ar fi suferit de o boală care să-i afecteze capacitatea de exerciţiu sau de folosinţă.
Atât în contract cât şi în încheierea de autentificare, se precizează că aceasta a fost voinţa părţilor, inadvertenţa din cuprinsul contractului referitoare la faptul că ambele părţi au citit actul înainte de semnare neputând fi considerat un motiv de nulitate a actului, atât timp cât s-a menţionat în încheierea de autentificare faptul că vânzătoarei i s-a citit actul înainte de semnare iar aceasta l-a semnat.
Contractul reprezintă voinţa părţilor iar încheierea de autentificare reprezintă constatarea notarului că actul a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale, în prezenţa părţilor contractante, fiind conform cu voinţa acestora.
În speţă, au fost îndeplinite condiţiile de validitate prevăzute de dispoziţiile art. 1295 alin. (1) şi art. 971 C. civ., ca şi cele referitoare la cauza contractului.
S-a reţinut prin hotărâre că reclamatul nu a probat lipsa cauzei, susţinută prin cerere, în condiţiile în care, potrivit art. 967 C. civ. cauza este prezumată până la dovada contrară.
S-a apreciat, de asemeni, asupra caracterului real al cauzei, ambele părţi urmărind realizarea unui scop, vânzătoarea, acela de a obţine preţul, cumpărătorul, acela de a obţine imobilul.
Faptul că vânzătoarea a continuat să primească ajutor financiar din partea reclamantului, nu a fost de natură să formeze convingerea instanţei că vânzătoarea nu a primit preţul sau că acesta nu a fost serios, neinteresând aspectul folosirii de către vânzătoare a banilor obţinuţi din vânzare.
Din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nu a reieşit că pârâtul s-ar fi obligat să o întreţină pe vânzătoare cu cele necesare traiului, în schimbul înstrăinării apartamentului.
Reclamantul nu a făcut dovada cauzei false pe care ar fi fost fondată convenţia potrivit art. 966 C. civ. Faptul că pârâtul a continuat să locuiască cu vânzătoarea şi că a acceptat perfectarea contractului de vânzare-cumpărare pentru ca apartamentul să fie trecut pe numele său, nu conduce la concluzia că, în speţă, ar fi vorba de o cauză prohibită de lege sau imorală, potrivit art. 966 şi 968 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând ca nelegală şi netemeinică, bazată pe o greşită analiză a probelor administrate în cauză şi pe o aplicare greşită a dispoziţiilor legale incidente.
Apelantul susţine prin motivele de apel că actul de vânzare-cumpărare a avut o cauză imorală, neputând fi valabil, pe temeiul dispoziţiilor art. 968 C. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă, prin Decizia civilă nr. 2206/A din 19 octombrie 2004 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S.I.E. împotriva sentinţei civile nr. 1883 din 12 martie 2004 a Judecătoriei sectorului 6 în dosarul nr. 12508/2003, în contradictoriu cu intimatul-pârât T.N.E.
Apelantul a fost obligat la 10.000.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a constatat că instanţa de fond a analizat în parte, în mod riguros, fiecare din cauzele care ar fi putut atrage nulitatea actului de vânzare-cumpărare, răspunzând tuturor susţinerilor reclamantului apelant din cererea introductivă, prin referire la textele de lege incidente, în cauză.
Actul a cărui nulitate s-a cerut a se constata este un act autentic având, potrivit dispoziţiilor art. 1173 C. civ., deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiunile şi convenţiunile ce constată.
Încheierea de autentificare a actului conţine menţiunea înscrisă de notar, în virtutea atribuţiilor ce-i revin acestuia, conform Legii nr. 36/1995, potrivit căreia vânzătoarei din cauza vârstei înaintate, i s-a citit actul şi a fost întrebată dacă cele auzite reprezintă voinţa sa, constatarea personală a notarului făcută în legătură cu acest fapt, neputând fi combătută decât pe calea înscrierii în fals.
Pe de altă parte, vânzătoarea a fost în mod necontestat, în deplinătatea capacităţilor sale de discernământ, astfel încât din conţinutul actului nu se poate trage concluzia la care a ajuns instanţa de fond, anume aceea că vânzătoarea a ştiut de preţul stabilit în contract, l-a acceptat şi l-a primit, potrivit menţiunilor cuprinse în contract, în acest sens, a voit şi a urmărit încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Aşa fiind, atât teoria existenţei unei cauze false, cât şi cea a unei cauze imorale, susţinute de către apelant prin motivele de apel, nu pot fi reţinute.
Cauza contractului de vânzare-cumpărare a fost, în absenţa unor probe de natură să contrazică menţiunile cuprinse în contract, cea care rezultă din natură contractului, potrivit dispoziţiilor art. 967 alin. (2) C. civ., respectiv obţinerea de către vânzătoare a preţului apartamentului, astfel cum a fost convenit cu pârâtul intimat, iar în ceea ce îl priveşte pe acesta din urmă, dobândirea în proprietate a apartamentului.
Răspunsul pârâtului la interogatoriul luat la instanţa de fond nu dovedeşte prin nimic vreo altă cauză decât cea proprie contractului, împrejurarea că acesta a recunoscut că a urmărit ca prin încheierea contractului, apartamentul să fie trecut pe numele său şi, totodată, să aibă grijă de bunică.
Faptul că ulterior momentului încheierii contractului, apelantul nu a sesizat vreo îmbunătăţire a stării financiare a vânzătoarei, nu poate fi socotită decât o prezumţie simplă care nu poate să ducă la constatarea nulităţii actului, nici pe temeiul cauzei false, nici pe cel al cauzei imorale, prezumate în mod legal, prin dispoziţiile citate, contrar menţiunilor cuprinse în act, privind încasarea de către vânzătoare a preţului apartamentului.
De asemenea, faptul că vânzătoarea a acceptat, ulterior momentului vânzării, sumele de bani trimise de către apelant, drept sprijin financiar, în virtutea obligaţiei legale de întreţinere existentă între părinţi şi copii, nu face dovada neachitării preţului stipulat în contract.
În cauză nu s-a făcut nici o dovadă din care să se poată deduce susţinerea apelantului legată de faptul că intimatul pârât ar fi profitat de neştiinţa, ignoranţa sau starea de constrângere în care se afla cealaltă parte, pentru a obţine avantaje disproporţionate.
Faţă de cele reţinute, Curtea va respinge apelul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul S.I.E., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea recursului, reclamantul reia criticile formulate în apel susţinând lipsa elementelor esenţiale ale oricărei convenţii, existenţa unei cauze false, ilicite şi nulitatea contractului pentru nerealizarea preţului.
Recursul este nefondat.
Fiecare motiv de recurs invocat de reclamant a fost analizat în mod serios, de instanţa de apel, demonstrându-i-se netemeinicia şi, în acelaşi timp, inexistenţa vreunui motiv de a pune la îndoială legalitatea contractului în litigiu.
În dosar, nu sunt dovedite elemente de natură a duce la soluţia cerută de recurent.
Scăderea acuităţii vizuale a vânzătoarei a fost singurul lucru pe care reclamantul l-a putut dovedi, cu privire la starea de sănătate a acesteia, dar aceasta nu poate afecta valabilitatea actului încheiat.
În această situaţie, Curtea va trebui să privească recursul de faţă ca nefondat şi a-l respinge, ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.I.E. împotriva deciziei nr. 2206 A din 19 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5402/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5398/2005. Civil → |
|---|
