ICCJ. Decizia nr. 5613/2005. Civil. Revendicare imobiliara. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5613
Dosar nr. 2052/2005
Şedinţa publică din 24 iunie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea adresată la data de 18 decembrie 2003 Judecătoriei sectorului 1 reclamanta A.E. a chemat în judecată pe pârâta S.L., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună:
- obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 5 situat în Bucureşti;
- evacuarea acesteia din apartamentul în litigiu.
În motivarea acţiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi bazată pe compararea de titluri, reclamanta a arătat în esenţă că, fiind necăsătorită, a dobândit ca bun propriu un apartament în Bucureşti, pe care l-a vândut după încheierea căsătoriei cu numitul D.A., în anul 1985, datorită interdicţiei legale pentru soţi de a avea două imobile în proprietate. Cu preţul obţinut s-a achitat avansul pentru dobândirea, împreună cu D.A., dar prin contribuţia exclusivă a reclamantei, a apartamentului în litigiu. Ulterior divorţului dintre reclamantă şi D.A., prin hotărârea judecătorească de partaj (sentinţa civilă nr. 9082 din 8 iunie 1999 a Judecătoriei sectorului 1, rămasă irevocabilă) s-a constatat această contribuţie exclusivă iar imobilul a fost atribuit reclamantei.
Această hotărâre nu şi-a putut însă produce efectele întrucât în timpul căsătoriei, fără ştirea reclamantei, numitul D.A. a vândut apartamentul pârâtei S.L., care se prevalează de împrejurare că ar fi dobânditor de bună-credinţă.
În aceste condiţii, reclamanta a solicitat să se constate, cu consecinţele juridice aferente admiterii acţiunii în revendicare, că o comparare a titlurilor îi este favorabilă, deoarece:
- ca urmare a efectului declarativ al partajului, titlul său este mai vechi, datând din anul 1985;
- titlul este mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, Statul Român;
- a avut loc transcrierea iar actul s-a încheiat în condiţii ce exclud orice rea-credinţă din partea reclamantei.
Pârâta S.L. a formulat întâmpinare, arătând în esenţă că este dobânditor de bună-credinţă iar titlul său are prioritate întrucât este mai vechi şi transcris; a mai susţinut că hotărârea judecătorească de partaj invocată de reclamantă este lipsită de eficienţă în condiţiile în care apartamentul îi fusese deja vândut.
Judecătoria sectorului 1, prin sentinţa civilă nr. 1788 din 11 martie 2004 a respins acţiunea ca nefondată, reţinând în esenţă că:
- apartamentul în litigiu a fost dobândit de numitul D.A., care l-a şi înstrăinat ulterior;
- hotărârea judecătorească de partaj are efect relativ, numai între părţi şi nu poate fi opusă pârâtei, care are un titlu valid şi dobândit cu bună-credinţă.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 606 din 16 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă, dispunându-se schimbarea în totalitate a soluţiei în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul revendicat, cu consecinţa evacuării pârâtei din apartament.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de apel a avut în vedere în primul rând că datorită efectului declarativ necontestat al partajului, dreptul de proprietate exclusivă asupra bunului s-a născut în favoarea reclamantei încă în momentul dobândirii (anul 1985), ea având un titlu valabil cu mult anterior celui al pârâtei (anul 1995).
Pe de altă parte pârâta a dobândit în condiţii de fapt care tind a răsturna prezumţia de bună-credinţă, ea având suficiente elemente din care să tragă concluzia că bunul comun este înstrăinat de soţ fără acordul soţiei, reclamantă în prezenta cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, fără a se referi expres la vreunul din motivele de casare ori modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă că:
- pârâta este adevăratul proprietar al bunului;
- reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate;
- dreptul pretins de reclamantă nu îi este opozabil;
- actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credinţă.
S-a susţinut că apartamentul a fost proprietatea exclusivă a lui D.A., care a înstrăinat în mod valabil, iar reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate. Pe de altă parte, hotărârea de partaj dintre soţii D. nu are efecte decât între aceştia, nu şi faţă de pârâtă, care este un terţ. În fine, buna-credinţă a pârâtei este în afară de orice dubiu, dovedit de împrejurările în care a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare, reclamanta fiind cea căreia i se poate imputa reaua-credinţă.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului în contextul criticilor formulate, Înalta Curte reţine că Decizia recurată este legală şi temeinică sub toate aspectele.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect că acţiunea în revendicare formulată de reclamantă şi întemeiată pe teza comparării de titluri este admisibilă în raport de datele concrete ale cauzei.
Curtea de apel a ajuns la concluzia justificată că atât reclamanta cât şi pârâta invocă titluri valabile cu privire la acelaşi bun iar compararea lor îi este favorabilă reclamantei (din această cauză motivele de recurs formulate de pârâtă privind valabilitatea titlului ei şi buna sa credinţă sunt fără relevanţă).
Deci, recurenta-pârâtă este într-adevăr (motivele 1 şi 4 de recurs) în posesia unui titlu valabil asupra bunului, care este însă mai slab caracterizat decât cel invocat de reclamantă şi nu îi poate fi opus acesteia.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la lipsa dovezilor privind calitatea reclamantei de proprietar al apartamentului; de la înscrisul atestând dobândirea şi posesia la hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de partaj, toate probele atestă calitatea reclamantei de proprietar iniţial al apartamentului, consolidată şi devenită exclusivă, cu efect retroactiv, prin caracterul declarativ al hotărârii de partaj, în condiţiile art. 786 C. civ. Este reală împrejurarea că recurenta-pârâtă este un terţ în raport de hotărârea irevocabilă de partaj şi că faţă de ea autoritatea de lucru judecat nu operează ca şi faţă de părţi; nu mai puţin însă, ordinea juridică şi stabilitatea raporturilor civile dintr-o societate impun ca împrejurările definitiv stabilite prin judecată (în speţă contribuţia exclusivă a reclamantei la dobândirea bunului şi calitatea ei de proprietar) să nu mai poată fi puse ulterior în discuţie.
Pe de altă parte, prioritatea titlului reclamantei a fost corect stabilită pe baza a două elemente esenţiale:
- anterioritatea (drept dobândit cu 10 ani mai devreme decât pârâta);
- cumpărarea de la adevăratul proprietar (Statul Român, prin fostul I.C.V.L.) şi nu de la un proprietar aparent care a acţionat cu rea-credinţă.
În privinţa pretinsei netranscrieri a dreptului de către reclamantă (care nu constituie un motiv distinct de recurs, în doar unul din argumentele prin care pârâta critică Decizia), situaţia publicităţii imobiliare a fost influenţată de înstrăinarea bunului, făcută cu rea-credinţă de D.A. pe timpul partajului, astfel încât o astfel de împrejurare nu-i poate fi imputată reclamantei.
Aşa fiind, cum toate criticile formulate nu relevă existenţa vreunui motiv de casare şi modificare a deciziei, care este legală şi temeinică, recursul va fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.L. împotriva deciziei nr. 606/A din 16 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 940/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5610/2005. Civil → |
|---|
