ICCJ. Decizia nr. 5653/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București la data de 6 ianuarie 2004, reclamanții J.M. și M.J. au chemat în judecată pârâții Primăria Municipiului București, prin Primarul General și Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să dispună restituirea terenului în suprafață de 420 mp situat în București.
în motivare, reclamanții au arătat că au devenit proprietarii imobilului mai sus individualizat conform contractului de vânzare cumpărare nr. 9945 din 25 noiembrie 1974 și că, în temeiul Decretului nr. 461 din 27 decembrie 1979 acesta a fost expropriat și trecut abuziv în proprietatea statului, astfel cum rezultă din anexa nr. 1 poziția nr. 143/155, în prezent fiind proprietatea Liceului Industrial nr. 20.
Mai arată reclamanții că, deși s-au adresat cu notificare Primăriei Municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001, aceasta a refuzat să le răspundă și nu au fost despăgubiți în natură sau prin echivalent..
Prin sentința civilă nr. 527 din 28 ianuarie 2004, instanța a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ., potrivit cu care "în procesele și cererile în materie de expropriere, tribunalului îi revine competența materială în primă instanță.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 233/2004, iar prin cererea precizatoare, reclamanții J.M. și M.J. și-au întemeiat în drept acțiunea, pe prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 457 din 11 mai 2004, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția prematurității acțiunii și a respins-o cu motivarea că, obținerea de măsuri reparatorii în natură, în sensul restituirii imobilului, se realizează în condițiile Legii nr. 10/2001 după procedura prealabilă administrativă conform dispozițiilor art. 21-24 din acest act normativ.
în consecință, a reținut în considerente că cererea de restituire, respectiv notificarea trebuia soluționată de Primărie, prin emiterea unei decizii sau dispoziții în acest sens, și că, în lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 este prematură.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, cale de atac ce nu a fost motivată, astfel că potrivit prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a soluționat apelul pe baza celor invocate în primă instanță.
Astfel, prin decizia nr. 1902A din 22 septembrie 2004, instanța a respins ca nefondat apelul, arătând că unitatea deținătoare nu a răspuns notificării, iar lipsa dispoziției (deciziei) emisă în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi asimilată refuzului de a restitui în natură imobilul, și că, în cazul în care unitatea deținătoare nu a respectat termenul de 60 de zile, reclamanții au la îndemână acțiunea civilă având ca obiect obligația de a face, mijloc procesual prin care instanța poate constrânge unitatea deținătoare să soluționeze notificarea pretențiilor acestora.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții J.M. și Jianu Marin, criticând hotărârea pentru nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că, greșit au apreciat instanțele că cererea de chemare în judecată trebuia respinsă ca prematur introdusă.
Recursul este fondat.
Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, exprimată prin caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârșite de stat.
în acest sens, și în deplină concordanță cu sensul edictării acestor norme este evident că dispozițiile neclare ale Legii nr. 10/2001 trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite.
în acest sens, trebuie privite reglementările art. 23 alin. (1) din lege, potrivit cu care "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură", și apoi art. 24 alin. (1) "dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului".
în lumina dispozițiilor legale mai sus evocate, legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ, nu de recomandare și că
printr-o altă calificare s-ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.
Dacă ar fi să considerăm că termenul are caracter de recomandare s-ar încălca, indirect și s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor, sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri și pe această cale s-ar îngrădi dreptul de reparație.
Considerând că termenul defipt de prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 are caracter imperativ, iar excepțiile fiind de strictă interpretare, soluția de respingere este greșită, fiind pronunțată cu încălcarea legii și va fi înlăturată.
Prevederile legale citate ilustrează că, indiferent dacă "persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul sau i se oferă echivalentul și chiar dacă i se respinge cererea de restituire în ambele forme, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresate prin notificare, să se pronunțe, în sensul art. 24 alin. (1) din lege, printr-o decizie sau dispoziție motivată.
A afirma că, până la emiterea unei decizii (dispoziții) motivate, dreptul persoanei îndreptățite este totuși respectat, permite unității deținătoare să amâne culpabil și nejustificat emiterea deciziei, în defavoarea persoanei îndreptățite.
Față de modul lacunar în care este reglementată această obligație în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dacă nu se poate determina cu precizie semnificația tăcerii legii, în lipsa unui răspuns la cererea de restituire, adresată de persoana îndreptățită, este evident că, fără o dispoziție imperativă, cererea ar rămâne nesoluționată, această atitudine a unității deținătoare a imobilului, fiind contrară caracterului reparatoriu, de esența Legii nr. 10/2001, impietând asupra rezolvării cererii.
Ca atare, obligația unității deținătoare de a emite decizie, (dispoziție) motivată conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este imperativă, iar respingerea cererii adresată de persoana îndreptățită instanței, nu poate fi respinsă ca prematură.
Concluzionând, este de observat că hotărârile pronunțate de Tribunal și Curtea de Apel București sunt nelegale și urmează a fi casate, instanța de trimitere, în virtutea rolului activ conferit de prevederile art. 129 C. proc. civ. având îndrituirea de a impune unității deținătoare să răspundă notificării.
Ca atare, înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârile și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului, în temeiul art. 312 alin. (1) teza primă, și art. 313 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5655/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5644/2005. Civil → |
|---|
