ICCJ. Decizia nr. 5757/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5757
Dosar nr. 14552/200.
Şedinţa publică din 30 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea din 7 ianuarie 2002 adresată Tribunalului Bucureşti reclamanta SC P. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC M.C. SRL, SC R.R.P.C.C. SRL şi O.S.I.M. solicitând anularea înregistrării mărcii I. cu nr. 43747 având ca titular pe pârâta SC M.C. SRL.
Pârâta SC M.K. SRL a formulat cerere reconvenţională solicitând anularea mărcii I. înregistrată în favoarea reclamantei SC P. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 68 din 27 ianuarie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV–a civilă, a respins cererea principală, a admis cererea reconvenţională, a anulat marca I. proprietatea SC P. SRL înregistrată sub nr. 37397 din 26 iunie 1999 pentru clasele de produse/servicii 20 şi 24 şi a dispus radierea mărcii din Registrul Naţional al Mărcilor.
Tribunalul a reţinut că pârâta SC M.K. SRL a depus anterior reclamantei SC P. SRL cerere pentru înregistrarea mărcii I. , astfel că acesteia îi este recunoscut dreptul de proprietate asupra mărcii potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 84/1998.
Reclamanta SC P. SRL a declarat apel solicitând admiterea cererii principale şi respingerea cererii reconvenţionale, scop în care a susţinut că tribunalul a confundat noţiunile distincte de înregistrare a cererii de protecţie a mărcii pe teritoriul României (care poate fi sau nu aprobată) şi certificatul de înregistrare a mărcii (prin care se conferă acesteia protecţie legală).
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 159 din 6 februarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond nu a confundat noţiunile juridice.
Conform art. 9 din Legea nr. 84/1998 dreptul la marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii.
Prima cerere de înregistrare a mărcii I. a fost depusă în anul 1996 de către SC M.C. SRL, iar reclamanta SC P. SRL a cerut în anul 1999 înregistrarea aceleiaşi mărci pentru aceleaşi clase de produse.
Ambele cereri au fost admise.
Înregistrarea mărcii în favoarea reclamantei SC P. SRL a fost posibilă pentru că, anterior examinării cererii sale, a fost radiat depozitul reglementar constituit în favoarea pârâtei SC M.C. SRL.
Însă, Decizia de radiere a fost desfiinţată ca urmare a contestaţiei pârâtei, dispunându-se continuarea înregistrării mărcii în favoarea pârâtei SC M.C. SRL în baza depozitului reglementar din anul 1996.
Susţinerea reclamantei în sensul că pârâtei îi este imputabilă neplata taxelor de timbru în procesul de înregistrare a mărcii este infirmată de hotărârile O.S.I.M., care a reţinut că pârâta SC M.C. SRL nu a avut cunoştinţă de obligaţia de a timbra, că nu a fost citată şi că nu i s-a comunicat Decizia, ceea ce demonstrează că pârâta nu a avut culpă procesuală şi, ca atare, radierea depozitului din 1996 a fost greşită, considerente care au condus la admiterea contestaţiei pârâtei.
În concluzie, din probele administrate rezultă că ambele mărci au fost înregistrate în mod legal, însă se impune anularea mărcii înregistrată în favoarea reclamantei SC P. SRL ca fiind identică cu o marcă deja înregistrată, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 84/1998 fiind pe deplin aplicabile în sensul că are prioritate persoana care a depus prima cererea de înregistrare a mărcii, şi anume pârâta SC M.C. SRL.
Într-adevăr, certificatul de înregistrare a mărcii eliberat în favoarea reclamantei are dată anterioară celui eliberat în favoarea pârâtei, însă nu instanţa, ci reclamanta confundă noţiunile juridice în propriul său interes, întrucât dreptul de prioritate asupra mărcii este dat de cererea de înregistrare a mărcii (art. 9 din Legea nr. 84/1988), în timp ce certificatul de înregistrare a mărcii acordă dreptul de folosire exclusivă a mărcii (art. 35 din aceeaşi lege), între cele două acte existând importante deosebiri, primul declanşând procedura de înregistrare a mărcii, iar celălalt constituind dovada faţă de terţi a finalizării acestui proces.
Ca urmare, prioritatea asupra mărcii este dată de lege persoanei care a depus prima cererea de înregistrare şi nu persoanei care a obţinut prima certificatul de înregistrare a mărcii.
Reclamanta SC P. SRL a declarat recurs şi, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a cerut casarea hotărârilor pronunţate, iar pe fond admiterea cererii sale şi respingerea cererii reconvenţionale.
Dezvoltând recursul, reclamanta a susţinut, în esenţă, că sunt lovite de nulitate şi inopozabile ei atât hotărârea nr. 39 din 7 februarie 2001 a Comisiei de reexaminare mărci din cadrul O.S.I.M. prin care a fost admisă contestaţia formulată de SC M.C. SRL, cât şi Decizia O.S.I.M. din 29 iunie 2001 prin care s-a admis înregistrarea mărcii de către pârâtă, pentru considerente de fond şi formă dezvoltate detaliat în motivarea recursului în paginile 2–5 ale acestuia.
Dat fiind că hotărârile O.S.I.M. arătate pe larg a fi esenţial nelegale aduc grave prejudicii intereselor sale, reclamanta susţine că, în calitate de terţ faţă de litigiul astfel soluţionat dintre SC M.C. SRL şi O.S.I.M., nu are nici o cale de atac împotriva lor prevăzută de Legea nr. 84/1998, singura sa posibilitate de a sancţiona culpa gravă săvârşită de O.S.I.M. şi de a-şi proteja marca legal înregistrată este calea acţiunii în anulare pe care a utilizat-o şi care face obiectul procesului de faţă.
A conchis reclamanta-recurentă că eventuala păstrare a soluţiilor date în această cauză ar avea drept consecinţe lezarea gravă a dreptului său la marcă şi împiedicarea accesului la justiţie, semnificând concomitent încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 al convenţiei.
Recursul astfel motivat nu este întemeiat şi va fi respins ca nefondat potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. pentru cele ce succed.
Mărcile sunt semne susceptibile de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altei persoane [art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998].
Dreptul la marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a depus prima cererea de înregistrare a mărcii (art. 9 din Legea nr. 84/1998).
Dacă, fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată, titularul acesteia poate fi decăzut din drepturile conferite de marcă, la cererea oricărei persoane interesate [art. 45 lit. a) Legea nr. 84/1998].
Dobândirea dreptului la marcă se face prin înregistrare, soluţie însuşită de Convenţia de la Paris, de ţările Uniunii de la Paris, de Direcţia Comunitară privind mărcile, de Regulamentul mărcii comunitare, adoptată de legiuitorul român prin Legea nr. 28/1967 şi apoi prin Legea nr. 84/1998, tinzând a deveni dreptul comun în materie.
Înregistrarea unei mărci cunoaşte, în dreptul nostru, următoarele etape:
a) constituirea depozitului reglementar;
b) examenul cererii de depozit;
c) examenul de fond al cererii de înregistrare;
d) înregistrarea şi publicarea mărcii;
e) opoziţiile;
f) contestaţiile.
Primele patru etape sunt obligatorii pentru înregistrarea oricărei mărci şi sunt de competenţa examinatorului dosarului, care dispune aceste măsuri prin decizii, în vreme ce ultimele două vor fi parcurse numai în măsura în care înregistrarea unei mărci aduce atingere drepturilor altor persoane.
Potrivit art. 23 din lege şi regulii 19 din Regulament pot formula opoziţie la înregistrarea şi publicarea mărcii titularii unor mărci sau drepturi în materie, precum şi orice altă persoană interesată, opoziţiile soluţionându-se de o comisie de examinare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii, care, dacă opoziţiile sunt întemeiate, le va admite şi va respinge înregistrarea mărcii prin decizie ce se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Deciziile date de comisia de examinare contencioasă din cadrul O.S.I.M. în rezolvarea opoziţiilor nu sunt supuse nici unei căi de atac, oponenţii cărora li s-a respins opoziţia având numai posibilitatea de a cere anularea înregistrării printr-o cerere adresată Tribunalului Bucureşti formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 48 din lege.
În termenul şi cu procedura prevăzută de art. 80 din Legea nr. 84/1998 pot fi contestate deciziile de respingere a cererilor pentru constituirea depozitului naţional reglementar şi atribuirea datei de depozit (între altele şi pentru motivul că solicitantul nu a plătit taxele de înregistrare şi examinare), deciziile prin care, în urma examenului de fond, cererea de înregistrare a mărcii este respinsă, precum şi deciziile de respingere a cererii de înregistrare pronunţate de comisia de examinare a opoziţiilor formulate.
Soluţionarea contestaţiilor este de competenţa comisiei de reexaminare din cadrul O.S.I.M.
Spre deosebire de opoziţiile la înregistrare, care pot fi utilizate de terţii vătămaţi prin înregistrarea şi publicarea mărcii, sfera persoanelor având la îndemână calea de atac a contestaţiei nu poate fi extinsă la alte persoane interesate, limitarea fiind formulată în mod explicit în art. 75 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, care face trimitere la art. 80 din lege, prin care dreptul la formularea contestaţiei aparţine numai solicitantului sau, după caz, titularului mărcii.
Hotărârea comisiei de reexaminare (care poate fi de admitere a contestaţiei şi de desfiinţare sau modificare a deciziei O.S.I.M. sau de respingere a contestaţiei) se comunică părţilor şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul municipiului Bucureşti, deciziile instanţei de apel fiind supuse recursului la Curtea de Apel Bucureşti (art. 81 din lege).
Potrivit art. 28 din lege, când deciziile de înregistrare a mărcilor au rămas definitive, în termen de cel mult două luni, mărcile sunt înregistrate în Registrul Naţional al Mărcilor, iar O.S.I.M. eliberează titularului certificatul de înregistrare.
În fine, conform art. 35 din Legea nr. 84/1998, înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii.
Raportând dispoziţiile legale examinate la situaţia de fapt stabilită în primă instanţă şi în apel, necontestată pe calea recursului de faţă se constată următoarele:
Înregistrarea mărcii în favoarea pârâtei SC P. SRL s-a făcut potrivit procedurii speciale a Legii nr. 84/1998, inclusiv în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei acesteia de la un moment dat, instanţele judecătoreşti nefiind competente a o cenzura, dat fiind că reclamanta nu a formulat opoziţie potrivit art. 23 din Legea nr. 84/1998 şi regulii 19 din Regulament.
Ca urmare, nu se poate reţine că înregistrarea mărcii în favoarea pârâtei SC M.C. SRL s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 6 lit. a) din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care înregistrarea mărcii a fost cerută sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată.
Aceasta pentru că cererea de înregistrare a mărcii a fost formulată la data de 16 aprilie 1996, cercetarea anteriorităţilor vizând numai perioada ce precede momentului depunerii cererii de înregistrare, în timp ce reclamanta a depus propria cerere de înregistrare a aceleiaşi mărci la data de 22 iunie 1999.
În acest context de fapt şi de drept, nu există pe de o parte cazul de anulare prevăzut prin art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, invocat de reclamantă ca temei al acţiunii sale, iar pe de altă parte sunt incidente dispoziţiile de drept substanţial ale art. 9 din aceeaşi lege, constituind motiv de anulare a aceleiaşi mărci înregistrată în proprietatea reclamantei potrivit art. 48 lit. e) din lege, astfel că pe deplin legal a fost respinsă cererea principală şi a fost admisă cererea reconvenţională.
Căzând astfel în pretenţiile deduse judecăţii recursului, reclamanta va fi obligată, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată făcute în recurs de către pârâta SC R.R.P.C.C. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SRL Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 159 din 6 februarie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă.
Obligă pe reclamanta SC P. SRL Bucureşti să plătească pârâtei SC R.R.P.C.C. SRL suma de 40.871.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5762/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5742/2005. Civil → |
|---|
