ICCJ. Decizia nr. 5896/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5896
Dosar nr.12990/200.
Şedinţa publică din 5 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1988 din 19 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta D.I., împotriva deciziei nr. 953 din 14 mai 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III–a civilă, care, la rândul său a admis apelul formulat de reclamanta D.A. împotriva sentinţei civile nr. 9607 din 22 noiembrie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi evocând fondul cauzei, a admis acţiunea, obligând-o pe pârâtă să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti.
S-a reţinut că, în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, în condiţiile în care nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice aplicarea, după intrarea sa în vigoare, a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi introducerea unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
Astfel, se mai arată, chiar dacă titlul de proprietate al pârâtei a fost obţinut cu bună-credinţă şi nu poate fi constatată nulitatea absolută a acestuia, în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., instanţa are obligaţia să compare titlurile părţilor iar tribunalul în mod corect, îndeplinind această obligaţie, a dat preferinţă titlului reclamantei.
Împotriva deciziei susmenţionate, D.I., pârâtă în cauză, a formulat, la 11 martie 2004, contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., susţinând că instanţa a omis să cerceteze motivul de casare ce viza aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10 /2001.
La termenul din 13 mai 2004, contestatoarea a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 47 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, conform cărora prevederile acestei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, solicitând suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea acestei excepţii de către instanţa de contencios constituţional.
Prin încheierea din 13 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, a respins cererea ca nefondată reţinând, în acord cu prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, că dispoziţia legală atacată nu este determinantă pentru soluţionarea cauzei, iar conformitatea acesteia cu prevederile legii fundamentale a mai fost examinată de Curtea Constituţională şi în alte cauze, excepţiile fiind respinse.
La 31 mai 2004, D.I. a atacat cu recurs susmenţionata încheiere, susţinând în esenţă că prin aceasta, instanţa a încălcat prevederile art. 23 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prevederi legale care o obligau să suspende soluţionarea cauzei şi să înainteze dosarul instanţei de contencios constituţional.
Recursul este inadmisibil urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992, în redactarea în vigoare înaintea republicării acesteia, la 16 iulie 2004, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei.
Sesizarea Curţii Constituţionale, se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere, ce va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.
Potrivit alin. (6) al aceluiaşi text, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa o va respinge, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională.
Textul nu prevede posibilitatea atacării pe cale separată a unei atari încheieri, care intră în categoria încheierilor premergătoare preparatorii.
Astfel, chiar dacă încheierile de şedinţă au ele însele caracterul unei hotărâri judecătoreşti, întrucât preced în mod firesc hotărârea finală, acestea nu pot fi atacate decât odată cu fondul cauzei, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii, în acest sens fiind dispoziţiile art. 282 alin. (2) coroborat cu art. 299 C. proc. civ., texte ce consacră regula inadmisibilităţii atacării separate a încheierilor premergătoare.
În consecinţă, recursul urmează a fi respins, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatoarea D.I. împotriva încheierii din 13 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5898/2005. Civil. încuviintare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5882/2005. Civil → |
|---|
