ICCJ. Decizia nr. 5997/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin notificarea nr. 116 din 2 august 2001 adresată Prefecturii județului Botoșani și Primăriei Drăgușeni petiționarii F.I., F.C., D.L., P.V. și C.G., în calitate de moștenitori ai defuncților F.N. și F.E., au solicitat în principal restituirea în natură a unui teren în suprafață de 2500 mp, a unei mori situată pe teren și a utilajelor morii, bunuri trecute în proprietatea statului în anul 1949, iar în subsidar, pentru ipoteza că restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor bănești în sumă de 3 miliarde lei.
Cu motivarea că nu au primit răspuns la notificări în termen legal, petiționarii de mai sus au introdus acțiune în justiție la data de 5 noiembrie 2001 chemând în judecată unitățile notificate și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților la restituirea în natură sau plata despăgubirilor bănești obiect al notificărilor.
Ulterior, au fost introduse în cauză în calitate de pârâte A.P.A.P.S. și SC M. SA Botoșani.
Prin sentința nr. 60 din 26 februarie 2003, Tribunalul Botoșani, secția civilă, a admis în parte acțiunea față de Statul Român, a respins față de ceilalți pârâți și a obligat Statul Român să emită în favoarea reclamanților titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în limita valorii de 167.048.522 lei și să plătească reclamanților 2.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Apelurile declarate de Prefectura județului Botoșani și de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 83 din 8 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția civilă.
Statul Român a declarat recurs prin D.G.F.P. Botoșani, împuternicită în acest scop de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pentru cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. casarea hotărârilor pronunțate în cauză și respingerea acțiunii reclamanților ca fiind prematur introdusă.
în dezvoltarea recursului se arată că instanțele au încălcat Legea nr. 10/2001 prin admiterea unei acțiuni care a fost introdusă în justiție mai înainte ca unitățile notificate să emită actul de dispoziție prevăzut de lege, reclamanții având acces la justiție numai pe calea contestației împotriva actului de dispoziție, nicidecum pe calea acțiunii directe pentru valorificarea pretențiilor supuse notificării.
De asemenea, se mai susțin că instanțele au încălcat legea validând o expertiză (prin care s-a stabilit valoarea imobilului) întocmită cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 105 alin. (2) și art. 208 C. proc. civ. prin faptul necomunicării raportului de expertiză, astfel încât recurenta nu își însușește concluziile acestuia și consideră că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată izvorâte din onorariul expertului.
Recursul este nefondat.
Potrivit reglementărilor art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, iar dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.
Conform art. 31 alin. (7) din aceeași lege, dacă persoana îndreptățită a optat pentru titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, prin hotărâre judecătorească instanța va constata valoarea corespunzătoare stabilită prin expertiză și va obliga Ministerul Finanțelor Publice să emită titlurile respective.
în fine, prin art. 24 alin. (7) și art. 31 alin. (2) legea prevede căi de atac speciale, exercitabile în anumite termene, pentru cazurile în care unitățile notificate au făcut oferte persoanelor îndreptățite sau în care părțile nu au convenit prin negocieri asupra conținutului, valorii și modalităților de acordare a măsurilor reparatorii.
Legea face însă în privința mijloacelor de realizare a măsurilor reparatorii care ar fi la îndemâna persoanelor îndreptățite în cazul în care unitățile notificate nu au rezolvat cererile obiect al notificărilor în termenele obligatorii expres instituite.
Tăcerea legii nu poate fi interpretată în sensul susținut prin prezentul recurs, potrivit căruia accesul la justiție ar fi permis numai după emiterea deciziei sau dispoziției motivate, chiar dacă au expirat termenele obligatorii în care acestea trebuia emise.
Aceasta pentru că rațiunea Legii nr. 10/2001, exprimată în caracterul său profund reparatoriu, este de a înlătura prejudiciile suferite de proprietari prin abuzurile săvârșite de stat, astfel că eventualele sale dispoziții insuficient de clare sau lacunele care nu permit determinarea cu precizie a semnificației tăcerii trebuie interpretate numai în favoarea persoanelor îndreptățite.
A afirma că, până la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate, dreptul persoanei îndreptățite este totuși respectat, înseamnă a permite unității notificate să amâne culpabil și nejustificat emiterea deciziei sau dispoziției.
Fără îndoială deci, atitudinea unităților notificate în sensul eludării obligației de emitere a deciziei sau dispoziției motivate în termenul stipulat prin lege, îndrituiește persoanele îndreptățite de a se adresa justiției, care, legal investite fiind, au dreptul și obligația ca, intrând în fondul pricinii și analizând raportul juridic dedus judecății, să rezolve cererile obiect ale notificărilor.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la raportul de expertiză.
Lucrarea a fost depusă la dosarul primei instanțe cu respectarea dispozițiilor art. 209 C. proc. civ., iar reprezentantul recurentului a luat cunoștință de conținutul său la data de 12 februarie 2003, cauza fiind judecată în primă instanță la 26 februarie 2003.
Dar, esențial este că susținerile critice vizând raportul de expertiză întocmit în primă instanță au fost invocate pentru prima dată în recurs, nefiind și motiv de apel, fiind formulate astfel omisso medio, ceea ce le face inadmisibile.
Pe cale de consecință, nu pot fi primite nici criticile referitoare la cuprinderea onorariului pentru expert în cheltuielile de judecată.
în consecință, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6011/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6007/2005. Civil → |
|---|
