ICCJ. Decizia nr. 6254/2005. Civil
| Comentarii |
|
La 3 iulie 1997, reclamanții V.S.P. și V.V. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București solicitând:
- să se constate nulitatea deciziei nr. 49 din 10 ianuarie 1984 a fostului Consiliu Popular al Municipiului București, prin care s-a dispus conform Decretului nr. 223/1974 trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în București, proprietatea lor;
- să se constate dreptul lor absolut și exclusiv de proprietate asupra imobilului menționat;
- să fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie acel imobil.
în motivarea acțiunii, întemeiată pe art. 480 și urm. C. civ., reclamanții au susținut că:
- au achiziționat în anul 1981 imobilul revendicat, compus din 4 camere, bucătărie, pivniță și două mansarde, dobândind până la 21 iunie 1982 doar nuda proprietate asupra unei camere și a unui mic spațiu asupra cărora fosta proprietară avea un drept de habitație;
- urmare a cererii lor de a părăsi țara, imobilul a fost preluat de stat, conform Decretului nr. 223/1974, prin decizia atacată, cu plata unor despăgubiri modice;
- actul normativ menționat, abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1983, era contrar Constituției din 1965, care garanta dreptul de proprietate și prevedea că exproprierea se poate face numai din cauze de utilitate publică;
- de asemenea, Decretul nr. 223/1974 era contrar Declarației universale a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, printre semnatarii căreia se numără și România, precum și a Protocolului Adițional la Convenția pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale, odată cu Consiliul Europei, iar aceste reglementări internaționale au prioritate față de dreptul intern, conform art. 20 din actuala Constituție;
- pe de altă parte decizia criticată nu le-a fost comunicată, neavând așadar posibilitatea în a o ataca în justiție, iar despăgubirile acordate erau modice.
La 4 iunie 1997, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a numitului M.P., pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă.
Ulterior, au fost introduși în cauză, în calitate de pârâți, atât sus-numitul, cât și M.A., soția acestuia.
La 26 noiembrie 1997, reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând conform art. 948 și art. 966 C. civ., constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 3890 din 1 iulie 1997, încheiat între SC A. SA și pârâții M.P. și M.A., prin frauda la lege și cauză ilicită.
în motivarea cererii, reclamantul a susținut că deși a adus la cunoștința SC A. SA că își revendică imobilul, societatea menționată a trecut la vânzarea acestui bun.
Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 4283 din 18 martie 1999, a admis acțiunea completată și drept consecință, a obligat pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC A. SA, M.P. și M.A. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat, compus din construcție (4 camere, baie, bucătărie, pivniță și două marchize) și cota indiviză de 1 din terenul în suprafață de 270 mp.
S-a reținut că:
- prin decizia criticată, imobilul revendicat, aparținând reclamanților, a fost preluat de stat, conform Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării definitive din țară a proprietarilor;
- în condițiile impuse de art. 1 și art. 2 din actul normativ menționat se poate vorbi despre voință liber exprimată a reclamanților de înstrăinare, aceștia neavând posibilitatea să stabilească prețul și să aleagă un cumpărător, deși Constituția din 1965 și Codul civil garantau dreptul de proprietate;
- în consecință, decizia criticată este nulă, iar de la data preluării și până la înstrăinarea către chiriași, statul a exercitat o posesie fondată și conservată prin violență;
- dreptul de proprietate s-a conservat în patrimoniul reclamanților, iar titlul acestora este de preferat titlului pârâților persoane fizice.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1396 din 18 aprilie 2000, a respins excepția lipsei capacității procesuale active a reclamanților, precum și apelul declarat de pârâtul M.P.
S-a reținut că:
- proprietarii care au pierdut posesia, au posibilitatea de a-și revendica dreptul;
- Decretul nr. 223/1974 era neconstituțional, iar dreptul statului comunist nu poate constitui titlu pentru nimeni;
- apelantul are posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubiri împotriva vânzătorului.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 373 din 16 noiembrie 2000, a constatat nul recursul declarat de M.A. și a admis recursul declarat de pârâtul M.P., casând decizia tribunalului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
S-a reținut că:
- recurenții M.A. nu și-a motivat calea de atac în termenul prevăzute de lege;
- instanța intermediară nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității apelurilor și nu a analizat, nici rezumativ, cele 4 critici invocate de apelant.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 2184 din 17 iulie 2001, a respins excepțiile referitoare la tardivitatea motivării apelului, lipsei calității procesuale active și lipsei calității de reprezentant, ca neîntemeiate, precum și apelul declarat de pârâtul M.P., ca nefondat.
S-a reținut că:
- în raport de data comunicării considerentelor sentinței (16 iunie 1999), pârâtul M.P. și-a motivat apelul în termen (la 28 iunie 1999);
- excepțiile referitoare la lipsa calității procesuale active și lipsa calității de reprezentant sunt neîntemeiate;
- cele 4 critici formulate de apelant sunt nefondate.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 260 din 29 ianuarie 2002, a admis recursul declarat de pârâtul M.P. și a casat decizia Tribunalului București, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
S-a reținut că instanța intermediară a dat cuvântul pârâților doar pe excepții, fără să aibă în discuție fondul cauzei dar în fond s-a pronunțat și asupra apelului, încălcând astfel dreptul la apărare.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1440 din 18 iunie 2002, a respins excepțiile tardivității declarării și motivării apelului, ca nefondate și a admis apelul declarat de pârâtul M.P., schimbând în tot sentința, în sensul admiterii excepției lipsei calității de reprezentant și constatării nulității cererii.
S-a reținut că:
- apelul a fost declarat la 25 martie 1999, înainte de comunicarea dispozitivului sentinței (19 iulie 1999);
- considerentele Decretului au fost comunicate la 16 iunie 1999 pârâtului M.P., care și-a motivat apelul în termen legal, la 29 iunie 1999;
- excepția lipsei calității de reprezentant al reclamanților poate fi invocată în orice stare a pricinii;
- reclamanta V.V. nu a semnat împuternicirea reprezentant a numitei T.A., împuternicirea avocațială și cererea de completare din 26 noiembrie 1997;
- aceste neregularități nu au fost acoperite conform art. 161 C. proc. civ., deși s-au acordat suficiente termene de judecată de la data invocării excepției.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 360 din 20 mai 2004 a admis recursul declarat de reclamanți și a casat decizia Tribunalului, cu reținerea cauzei pentru soluționarea apelului formulat de pârâtul M.P.
S-a reținut că:
- deoarece în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu s-au indicat numele și calitatea de reprezentant a vreunei persoane se prezumă că reclamanții au acționat în nume propriu;
- în speță sunt incidente dispozițiile art. I pct. 6 din O.U.G. nr. 58/2003.
Aceeași curte, prin decizia nr. 1836 din 16 septembrie, a admis apelul declarat de pârâtul M.P., a anulat în tot sentința atacată și, evocând fondul, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, obligându-i pe reclamanți la 4.500.000 lei cheltuieli de judecată.
S-a reținut că:
- necomunicarea sentinței către pârâții C.G.M.B., SC A. SA, M.A. nu poate fi invocată decât de aceste părți și oricum, nu este de natură a duce la modificarea sau anularea soluției;
- judecarea pricinii cu lipsă de procedură față de pârâții M.A. este irelevantă întrucât la 6 septembrie 2004 instanța de fond a apreciat că persoana menționată nu are calitate procesuală pasivă;
- prima instanță s-a pronunțat însă doar asupra capătului de cerere privitor la revendicare, omițând să soluționeze cererea completatoare, cu constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A. SA și soții M.P. și M.A.;
- această omisiune face incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.;
- Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituției din 1965 și tratatelor internaționale semnate de către țara noastră, astfel că Statul Român a preluat fără titlu imobilul reclamanților;
- sub înțelesul Legii nr. 112/1965, o parte din imobil a fost înstrăinată la 1 iulie 1997, chiriașului M.P.;
- restul imobilului, închiriat altei persoane, a fost restituit reclamanților, în temeiul Legii nr. 10/2001;
- drept consecință, în prezent imobilul nu mai poate fi revendicat de la pârâtul C.G.M.B. care nu îl mai stăpânește;
- reclamanții nu au precizat în ce constă frauda la lege și nici nu au dovedit-o;
- pârâtul M.P. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu bună credință și, ca atare, acest act este valabil, conform art. 846 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Reclamanții au declarat recurs, fără să se refere la vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., au susținut că pârâtul M.P. nu a fost de bună credință deoarece nu a dat dovadă de prudență elementară și nu a întreprins acte de minimă diligență pentru a se informa cu privire la situația juridică a imobilului: circumstanțele în care acest bun a trecut în posesia statului.
Criticile, a căror dezvoltare permite încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate deoarece:
- în urma anulării sentinței, cererea reclamanților a fost soluționată în anul 2004, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001;
- potrivit art. 46 alin. (2) din legea sus-menționată, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, nu sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu bună credință;
- spre deosebire de reaua credință, buna credință se prezumă iar recurenții nu au răsturnat această prezumție, mai ales că nici nu au pretins că l-ar fi încunoștiințat pe pârâtul M.P., înaintea datei de 1 iulie 1997, că își revendică imobilul preluat de stat conform Decretului nr. 223/1974.
Așa fiind, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6260/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6256/2005. Civil → |
|---|
