ICCJ. Decizia nr. 6427/2005. Civil. Anulare înregistrare marca. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6427
Dosar nr. 16561/1/2005
nr. vechi 4054/2005
Şedinţa publică din 30 iunie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 750 din 17 decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantele SC A.T. SRL şi SC S.S. SRL împotriva pârâţilor O.S.I.M. şi I.C.I. şi a dispus anularea înregistrării mărcii S.S. nr. 47809 din 2 mai 2001.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Pârâtul I.C.I. a depus cererea de înregistrare a mărcii naţionale S.S. la data de 2 mai 2001, fiindu-i eliberat certificatul de înregistrare nr. 47809 din 2 mai 2001.
La data la care a solicitat înregistrarea, pârâtul avea cunoştinţă de faptul că marca era folosită, fără a fi înregistrată, de către SC A.T. SRL, care încheiase la data de 24 aprilie 2001 un contract de tipărire a revistei cu SC E. SRL, un contract de publicitate cu firma G.M.S., primul număr al revistei S.S. având ca editor pe reclamantă şi apărând anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii.
Mai mult, ulterior apariţiei revistei, pârâtul I.C.I. a devenit asociat al S.C. S.S. S.R.L., care a preluat editarea revistei.
Pârâtul a recunoscut că nu a avut acordul asociaţilor la înregistrarea în nume propriu a mărcii în litigiu.
Este adevărat că, la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii, firma S.S. S.R.L. nu fusese înfiinţată, însă calitatea de asociat a pârâtului în cadrul societăţii şi faptul că această societate a preluat editarea revistei S.S. de la SC A.T. SRL coroborate cu faptul că, ulterior înregistrării, pârâtul nu a folosit marca, ci a notificat administratorului SC S.S. SRL oferta de a cesiona marca, sunt de natură a contura reaua-credinţă a pârâtului la înregistrarea mărcii.
În drept, tribunalul şi-a întemeiat hotărârea pe dispoziţiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, care sancţionează cu nulitatea înregistrarea mărcii cu rea-credinţă.
Prin Decizia civilă nr. 2653 din 15 decembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinţei.
În apel a fost completat probatoriul cu acte, interogatoriu şi martori.
Pe baza analizei tuturor probelor administrate, curtea de apel a reţinut, ca şi prima instanţă, că pârâtul a fost de rea-credinţă la înregistrarea mărcii.
În motivarea deciziei curtea de apel a reţinut că, în aprecierea atitudinii titularului mărcii, relevantă este folosinţa exercitată anterior depunerii cererii de înregistrare şi că sub acest aspect situaţia de fapt nu este contestată.
Astfel, înţelegerea dintre cei patru parteneri, viitori asociaţi ai SC S.S. SRL, pentru editarea revistei, a intervenit în martie-aprilie 2001, iar primul număr al revistei a apărut la 1 mai 2001, tipărit de SC E. 90; chiar contractul de prestări servicii încheiat de pârât cu SC C.M. este datat 5 aprilie 2001.
Materializarea proiectului de editare şi tipărire a revistei echivalează cu acte de folosinţă asupra semnului însuşi, ulterior apropriat ca marcă de către SC A.T. SRL care, deşi s-a ocupat doar de tipărire, este menţionat drept editor pe coperta revistei. Această firmă a fost utilizată cu acordul tuturor celor implicaţi în proiect, temporar, până la înfiinţarea SC S.S. SR.
Implicarea pârâtului în acest proiect, pe care l-a cunoscut în detaliu, este de natură să prezume intenţia de apropriere frauduloasă, abuzivă, a semnului prin constituirea depozitului pe numele său, în scopul dobândirii de drepturi exclusive asupra acestuia.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât semnul a fost destinat a fi utilizat de către SC S.S. SRL, iar unul dintre asociaţi i-a privat pe ceilalţi de exerciţiul drepturilor specifice dreptului la marcă.
Curtea a mai reţinut că notificarea trimisă de pârât, ca răspuns la o altă notificare expediată de reclamantă cu mai mult de un an în urmă, prin care pârâtul îşi exprimă disponibilitatea de a cesiona marca, denotă intenţia titularului mărcii nu de a utiliza marca potrivit finalităţii sale, aceea de a distinge produse sau servicii, ci de a o înstrăina tocmai pentru persoanei potenţial îndreptăţite la dobândirea acesteia.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, invocând următoarele motive:
1.Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui prim motiv de recurs, recurentul arată că, deşi instanţa a fost sesizată cu o cerere de anulare a mărcii S.S., atât tribunalul cât şi curtea de apel au comis o gravă eroare, schimbând natura şi înţelesul juridic al actului de dedus judecăţii, în sensul că au făcut abstracţie şi confuzie între dreptul de autor şi dreptul la marcă.
În continuare, recurentul expune argumentele pentru care instanţele trebuiau să reţină că lui i-a aparţinut exclusiv ideea creării mărcii S.S. şi tot el este cel care a avut o contribuţie esenţială la crearea şi promovarea acestei mărci, obţinerea dreptului la marcă fiind o consecinţă logică a muncii şi activităţii sale ca specialist media.
Recurentul mai susţine că SC A.T. SRL a folosit denumirea S.S., macheta grafică, şi proiectul întregii reviste, fără a avea un drept în acest sens, ci doar acordul pârâtului, ceea ce nu poate crea un drept prioritar asupra mărcii.
2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut reaua sa credinţă, consemnând date inexacte în motivarea deciziei.
Totodată, instanţa nu a făcut distincţia între folosirea unei denumiri, în cazul de faţă S.S. şi dreptul de proprietate asupra mărcii S.S.
În opinia recurentului, titularul dreptului de proprietate asupra mărcii nu este acela care comercializează această marcă, ci acela care a conceput marca.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Intimatele au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi arătând, totodată, că reaprecierea probelor administrate nu este posibilă în faza recursului.
Recursul este, într-adevăr, nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece reclamantele au sesizat instanţa cu o cerere de anulare a înregistrării unei mărci, iar tribunalul şi curtea de apel s-au pronunţat asupra valabilităţii acestui act juridic, fără a schimba în vreun fel natura sau înţelesul acestuia.
De asemenea, câtă vreme instanţele s-au pronunţat exclusiv asupra valabilităţii înregistrării mărcii, nu se poate pune problema ca instanţele să fi făcut vreo confuzie cu dreptul de autor.
Aşa cum corect au sesizat intimatele-reclamate prin întâmpinare, cel care face confuzie între dreptul la marcă şi dreptul de autor este pârâtul-recurent.
Astfel, în opinia recurentului, persoana care are ideea creării unei mărci şi, eventual, o şi realizează din punct de vedere grafic este „autor" al mărcii şi are dreptul la înregistrarea acesteia în calitate de titular.
Nu este exclus ca, în anumite împrejurări, persoana care creează un semn susceptibil de a fi înregistrat ca marcă să fie şi cea care are dreptul să solicite înregistrarea acesteia, dar nu aceasta este situaţia în speţă.
În cauza dedusă judecăţii nu se pune problema dacă pârâtul are vreun drept de autor, pe care să-l fi dobândit în calitate de autor, cu alte cuvinte dacă a realizat sau nu o operă originală de creaţie intelectuală, a cărei protecţie să o poată invoca din perspectiva Legii nr. 8/1996 a dreptului de autor şi drepturilor conexe dreptului de autor, ci dacă pârâtul avea sau nu dreptul de a solicita înregistrarea mărcii S.S. pe numele său, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Pe baza probelor administrate, instanţa de apel a stabilit, confirmând soluţia tribunalului, că pârâtul nu avea acest drept şi că, atunci când a solicitat înregistrarea mărcii, a acţionat cu rea-credinţă.
Înalta Curte constată că, în raport de situaţia de fapt reţinută, a cărei modificare printr-o reapreciere a probelor nu este posibilă în recurs, cale de atac limitată la motive de nelegalitate, instanţa a aplicat corect dispoziţiile legale incidente, respectiv pe cele ale art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Astfel, ceea ce a reţinut prima instanţă şi a confirmat şi instanţa de apel este că:
Marca S.S. a fost concepută, pe baza unei înţelegeri intervenite între pârât şi alte trei persoane în luna martie-aprilie 2001, în ideea utilizării ei ca titlu pentru o revistă.
S-a mai convenit ca realizarea acestui proiect să se facă prin intermediul unei societăţi comerciale, care urma să poarte aceeaşi denumire S.S. şi ai cărei asociaţi să fie aceleaşi patru persoane.
Până la înfiinţarea acestei societăţi comerciale, cei patru parteneri au fost de acord ca apariţia pe piaţă a revistei să se facă prin intermediul SC A.T. SRL , ceea ce s-a şi întâmplat.
Printr-un act adiţional asociaţii au convenit ca SC S.S. SRL să completeze obiectul de activitate cu: spectacole, activităţi de artă, gestionare a sălilor de spectacole etc.
Aşadar, marca S.S. a fost destinată să protejeze un produsele şi serviciile unui comerciant, SC S.S. SRL şi să îndeplinească astfel funcţia specifică oricărei mărci, aceea de a distinge produsele sau serviciile unui întreprinzător de produsele sau serviciile altor întreprinzători.
În timp ce marca era deja folosită ca semn distinctiv pentru revista S.S., unul din parteneri, pârâtul I.C.I., a solicitat şi a obţinut înregistrarea pe numele său a mărcii, pe care s-a arătat ulterior dispus să o cesioneze reclamantei SC S.S. SRL, al cărei asociat devenise între timp.
În mod corect au interpretat instanţele conduita pârâtului ca fiind una de rea-credinţă, deoarece acesta nu a înregistrat marca pentru a-şi distinge propriile produse sau servicii, fără a avea cunoştinţă că această marcă este deja folosită în activitatea altui comerciant, ci tocmai pentru a-şi apropria pe nedrept o marcă utilizată chiar de societatea comercială al cărei asociat convenise să devină şi, în virtutea dreptului exclusiv de titularului mărcii, de a împiedica pe viitor folosirea liberă a acesteia de către respectiva societate comercială.
Din perspectiva legalităţii dobândirii dreptului la marcă nu are nici o relevanţă faptul că pârâtul a avut ideea creării mărcii sau a contribuit, exclusiv ori decisiv, la crearea machetei acesteia.
Cu atât mai puţin este relevant faptul că pârâtul a fost cel care s-a ocupat de realizarea revistei, având cunoştinţele de specialitate necesare.
Toate aceste aspecte prezintă importanţă numai în cadrul relaţiilor dintre partenerii de afaceri, în funcţie de modul în care au convenit să se implice fiecare în derularea proiectului comun.
Ceea ce este relevant în cauză este faptul că pârâtul a cunoscut, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii S.S. pentru produse şi servicii din clasele 16, 35, 39, 41, împrejurarea că aceasta era deja folosită ca semn distinctiv de către un comerciant pentru produse şi servicii identice sau similare.
În mod legal au aplicat instanţele dispoziţiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi au dispus anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul şi va menţine Decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul I.C.I. împotriva deciziei civile nr. 2653/A din 15 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 685/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6619/2005. Civil → |
|---|
