ICCJ. Decizia nr. 6525/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6525
Dosar nr. 9133/200.
Şedinţa publică din 8 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 13 august 2002, reclamanţii B.M., G.A., B.Ş. şi S.O.R. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Turismului, SC L. SA Bucureşti şi SC C.C. SRL, solicitând să se constate nulitatea absolută a actelor de transfer al proprietăţii din proprietatea Statului Român în proprietatea pârâtei SC L. SA Bucureşti, respectiv Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 emis de fostul Minister al Comerţului şi Turismului, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 08 nr. 0330 din 26 aprilie 1995 emis de Ministerul Turismului şi a actului adiţional nr. 2 la contractul şi statutul SC C.C. SRL autentificat sub nr. 591 din 27 martie 1997.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că imobilul situat în Bucureşti, cunoscut sub numele de C.C. a fost proprietatea Societăţii de comandită simplă S.N.Z.M.C.H.T. & Co compusă din membrii aceleiaşi familii şi funcţionând sub emblema C.G.C., fiind adus ca aport la capitalul social de A.C., S.N.Z., M.C.H.T.
Imobilul în discuţie a făcut obiectul rechiziţionării la dispoziţia Ministerului Comerţului şi Alimentaţiei fiind dat spre folosinţă Societăţii Comerciale de Stat pentru exploatarea de restaurante şi hoteluri, fapt atestat de M. Of. nr. 17/2101/1949.
Prin acest act, antecesoarele acestora au fost deposedate abuziv de bunul imobil hotel şi restaurant, trecând fără titlu în proprietatea Statului Român, întrucât rechiziţia nu a constituit şi nu constituie un mod valabil de dobândire a dreptului de proprietate.
Nefiind proprietarul legal al acestui imobil, ci un deţinător cu titlu precar, nelegitim, prin efectul unui Ordin cu nr. 154 din 26 aprilie 1991 emis de către Ministerul Comerţului şi Turismului, se eliberează certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 0330 din 26 aprilie 1995.
Dat fiind faptul că Statul Român, cunoştea că nu toate imobilele au fost dobândite în baza vreunui act de naţionalizare, a fost emis Ordinul nr. 163 din 4 octombrie 1991, prin care se aprobau criteriile specifice societăţilor comerciale din comerţ şi turism pentru înscrierea pe lista Agenţiei Naţionale pentru Privatizare.
Raţiunea juridică a acestui ordin rezida în intenţia vădită a statului de a bloca orice transfer şi circulaţie juridică a imobilelor naţionalizate, ori rechiziţionate din patrimoniul deţinătorilor lor la data emiterii, astfel că nu se poate vorbi de dobândirea cu bună-credinţă a imobilului în litigiu, pe care reprezentanţii statului l-au nesocotit cu bună ştiinţă, în plin proces de revendicare început în anul 1994 şi finalizat în anul 2000.
În drept, reclamanţii au invocat prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 644, art. 645 şi art. 948 C. civ. şi art. 111 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 85 din 30 ianuarie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV–a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâta SC C. SRL, în raport de prevederile art. 3 lit. c) şi b) din Legea nr. 10/2001.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor.
S-a reţinut, în considerentele hotărârii, că imobilul în litigiu a fost rechiziţionat prin Decizia nr. 1736 a fostului Minister al Comerţului şi Alimentaţiei publicată în Monitorul Oficial din 21 ianuarie 1949 dată în temeiul Legii nr. 351/1945, act de rechiziţionare ce a produs efecte până în 1950, când în baza Decretului nr. 92/1950 imobilul a fost naţionalizat figurând la poziţia 1402 din listele anexe, astfel că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului.
Instanţa a mai reţinut că imobilul a intrat în patrimoniul SC L. SA, societate înfiinţată prin HG nr. 1041/1990, în baza Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991 al Ministerului Comerţului şi Turismului.
Că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută cu excepţia cazului în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Totodată, instanţa de fond a mai reţinut că şi în situaţia în care s-ar reţine că titlul statului nu este valabil, actele de înstrăinare a căror nulitate absolută se solicită, sunt valabile, întrucât dobânditoarele au fost de bună-credinţă, iar reclamanţii nu au răsturnat această prezumţie.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanţi a fost respins prin Decizia nr. 420 din 9 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că imobilul situat în Bucureşti, a fost rechiziţionat prin Decizia nr. 1736 a fostului Minister al Comerţului şi Alimentaţiei, măsură dispusă în baza Legii nr. 351/1945, în vigoare la acea dată.
Conform art. 1 din Decretul pentru reglementarea situaţiei unor bunuri rechiziţionate din 22 noiembrie 1955, bunurile rechiziţionate în temeiul Legii nr. 351/1945, au fost considerate ca intrate în proprietatea statului pe data rechiziţionării lor.
Ca atare, a reţinut că prima instanţă a apreciat în mod temeinic şi legal că imobilul a trecut în proprietatea statului în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, fiind transmis în administrarea Întreprinderii de Turism, Hoteluri şi Restaurante, până la intrarea în vigoare a HG nr. 1041/1990 privind înfiinţarea societăţilor comerciale de turism şi a Legii nr. 15/1990, când acest activ a intrat în patrimoniul SC L. SA.
A constatat totodată, că instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că asupra aceluiaşi imobil s-au aplicat dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, societatea în comandită G.C. figurând la poziţia nr. 1402 din listele anexă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1), art. 32 alin. (1) şi art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Cu referire la incidenţa dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, a reţinut că legea vizează interdicţia restituirii în natură a imobilelor pentru cazul deţinătorilor de participaţii de capital social la societăţile naţionalizate.
Pe de altă parte, a apreciat că reclamanţii nu au făcut dovada relei-credinţe a pârâtelor, fiind incidente dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, în baza Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991, emis de Ministerul Comerţului şi Turismului, imobilul în litigiu a fost inclus în patrimoniul SC L. SA, înfiinţată prin HG nr. 1041/1990, ordinul menţionat fiind dat în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, act normativ în baza căruia bunurile existente în patrimoniul unităţilor economice de stat, cu titlu de administrare, au trecut în patrimoniul societăţilor comerciale, rezultate în urma reorganizării, cu titlu de proprietate.
Referitor la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria M 08 0330 din 26 aprilie 1995, a cărui nulitate s-a cerut să se constate, a reţinut că acesta a fost eliberat în baza Legii nr. 15/1990, şi ca urmare aportul în natură al SC L. SA, respectiv imobilul din sector 1, adus la capitalul social al SC C. SRL, prin actul adiţional nr. 2, autentificat sub nr. 591 din 27 martie 1997, s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art. 948 C. civ., fiind aplicabile dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Întrucât imobilul se afla în patrimoniul SC L. SA, încă de la data de 26 aprilie 1991, instanţa de apel a conchis că, în cauză nu se poate susţine că pârâtele ar fi fost de rea-credinţă întrucât pe rolul instanţelor de judecată se afla încă din anul 1994 acţiunea în revendicare a reclamanţilor, iar pe de altă parte înstrăinările făcute anterior apariţiei Legii nr. 213/1998 sunt recunoscute şi li se conservă efectele, având beneficiul deplin al Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând în minută, că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că imobilul C.C. a trecut în proprietatea statului cu titlu, fiind rechiziţionat prin Decizia nr. 1736 a fostului Minister al Comerţului şi Alimentaţiei, măsură dispusă în baza Legii nr. 351 din 3 mai 1945.
Pe de altă parte, rechiziţia era reglementată la acea dată de Legea nr. 139/1940 iar prin prevederile ei se statua că, în ceea ce priveşte imobilele, aceasta nu este definitivă şi priveşte doar posesia, singurul minister abilitat să efectueze rechiziţii era Ministerul de Război, în speţă, imobilul fiind rechiziţionat de Ministerul Comerţului şi Administraţiei, ceea ce constituie un abuz, rămas nesancţionat.
Că, interpretarea dată de către instanţă, art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, este greşită, întrucât au demonstrat că SC G.C. SPS era o afacere de familie.
Au mai susţinut recurenţii că, momentul la care trebuia apreciată buna-credinţă este cel al constituirii SC C.C. SRL, respectiv anul 1996, ori acţiunea în revendicare se afla pe rolul instanţelor de judecată încă din 1994.
Greşită este şi interpretarea dată art. 46 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care înstrăinările făcute anterior Legii nr. 213/1998 sunt recunoscute de Legea nr. 10/2001, întrucât respectivul text condiţionează această recunoaştere de respectarea legilor în vigoare.
În fine, recurenţii au mai susţinut că instanţa nu a avut în vedere listele anexe la Decretul nr. 92/1950 de unde rezultă că, nu se poate vorbi de o naţionalizare a imobilului în litigiu, ci de o naţionalizare a unui apartament, care era de fapt o cameră ce adăpostea arhiva şi în acest sens instanţa de apel nu a avut în vedere actele depuse, respectiv: scrisoarea din 24 februarie 1992 înregistrată sub nr. 590 răspunsul Primăriei municipiului Bucureşti şi convenţia de cesiune.
Faţă de cele expuse recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi în rejudecare să se constate nulitatea actelor susmenţionate.
În subsidiar, au solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, în vederea analizei complete a acţiunii în baza tuturor probelor administrate în cauză.
Recursul nu este fondat.
Obiect al procesului îl constituie constatarea nulităţii absolute a actelor de transfer a proprietăţii asupra imobilului şi terenului aferent C.C., respectiv:
- Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 emis de fostul Minister al Comerţului şi Turismului;
- certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, seria M 08 nr. 0330 din 26 aprilie 1995;
- Actul de transfer al proprietăţii din proprietatea SC L. SA, în patrimoniul SC C. SRL, respectiv actul adiţional nr. 2 la contractul şi statutul SC C. SRL, autentificat sub nr. 591 din 27 martie 1997.
Referitor la constatarea nulităţii absolute a actelor susmenţionate, recurenţii reclamanţi au invocat dispoziţiile Codului civil referitoare la condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, proprietatea şi diferitele moduri de dobândire (art. 948, art. 480 şi art. 644–645 C. civ.) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la fondul cauzei, este de necontestat că imobilul situat în Bucureşti, cunoscut sub numele de C.C. a fost proprietatea societăţii în comandită simplă S.N.Z., M.C.H.T. & CO., funcţionând sub emblema C.G.C., fiind rechiziţionat la dispoziţia Ministerului Comerţului şi Alimentaţiei şi apoi încredinţat spre folosinţă Societăţii Comerciale de Stat, fapt atestat de Decizia nr. 1736 a fostului Minister al Comerţului publicată în Monitorul Oficial din 21 ianuarie 1949, dată în temeiul Legii nr. 351/1945.
Ulterior, conform art. 1 din Decretul pentru reglementarea situaţiei unor bunuri rechiziţionate, emis la 22 noiembrie 1955 de către fostul prezidiu al Marii Adunări Naţionale, bunurile rechiziţionate în temeiul Legii nr. 351 din 3 mai 1945, au fost considerate ca intrate în proprietatea statului pe data rechiziţionării lor.
În aceste condiţii, prin probele administrate, ambele instanţe au constatat în mod judicios că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, cu titlu valabil.
Pe de altă parte, imobilul figurează şi în poziţia 1402 din listele anexă la Decretul nr. 92/1950.
Titlul statului este valabil şi prin prisma prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Neîntemeiată este şi critica recursurilor referitoare la constatarea nulităţii absolute a actelor de transfer a proprietăţii imobilului şi terenului aferent C.C.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.
Or, în baza Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991 al Ministerului Comerţului şi Turismului, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea SC L. SA înfiinţată în baza HG nr. 1041/1990.
Pe cale de consecinţă, şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M 08 nr. 0330 din 26 aprilie 1995 a fost emis în baza Legii nr. 15/1990.
Întrucât bunurile au intrat în patrimoniul SC L. SA cu titlul de proprietate, aportul în natură adus la capitalul social al SC C.C. SRL, prin actul adiţional nr. 2, s-a făcut în condiţiile legii.
Referirile recurenţilor la dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă, sunt irelevante, câtă vreme în cauză preluarea s-a făcut în baza unui titlu valabil.
În legătură cu reaua credinţă a intimatelor-pârâte, aceasta nu poate fi dedusă pe baza unor situaţii intervenite ulterior proprietarii actelor a căror nulitate absolută s-a solicitat să se constate, întrucât cazurile de nulitate nu pot fi decât contemporane momentului încheierii lor şi nu ulterioare acestora.
În consecinţă, recursul fiind nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B.M., G.A., B.Ş. şi S.O.R. împotriva deciziei civile nr. 420 din 9 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6432/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6394/2005. Civil. Stabilirea competenţei → |
|---|
