ICCJ. Decizia nr. 7522/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7522
Dosar nr. 30718/1/2005
nr. vechi 13726/2005
Şedinţa publică din 28 septembrie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 27 noiembrie 2001, reclamantul C.O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligat, în temeiul dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., la plata de daune materiale în sumă de 25.010.755.146 lei şi daune morale în sumă de 3.000.000.000 lei în scopul reparării prejudiciului cauzat prin arestarea pe nedrept în perioada 20 octombrie 1997-14 noiembrie 1997.
Tribunalul Gorj, secţia civilă, a pronunţat sentinţa nr. 211 din 9 iulie 2004, prin care a admis acţiunea în parte şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 145.000.000 lei daune materiale şi suma de 250.000.000 lei daune morale.
Apelurile declarate de părţi, precum şi apelul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, au fost respinse prin Decizia nr. 2876 din 7 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.
Împotriva celei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamantul C.O., D.G.F.P. Gorj în numele Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
Reclamantul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
- daunele morale în sumă de 250 milioane lei au fost raportate la un minim de indicii (durata arestării, suferinţele psihice şi îmbolnăvirea de diabet), reprezentând echivalentul salariului său pentru două luni şi jumătate, instanţele neavând în vedere tratamentul inuman din perioada arestării, consecinţele grave ale îmbolnăvirii sale de diabet, lezarea onoarei şi demnităţii sale prin articole de presă ulterioare punerii în libertate;
- greşit instanţa nu şi-a însuşit cuantumul daunelor materiale stabilite prin raportul de expertiză V.A. constând în profitul cuvenit în calitate de acţionar majoritar al SC L. SA, raportat la diferenţa dintre procentul de participare dinainte de arestare şi cel rămas după arestare, prejudiciu stabilit prin raportul de expertiză invocat a fi în valoare de 23.308.839.855 lei; hotărârea din apel contravenind încheierilor premergătoare prin care s-a respins cererea D.G.F.P. Gorj de recalculare a prejudiciului, iar menţinerea hotărârii primei instanţe contrazice statuarea din apel din sensul că trebuia avute în vedere rezultatele financiar-contabile.
- nu poate fi reţinută motivarea instanţei de apel potrivit cu care modificarea procentului de participare la SC L. SA nu ar fi consecinţa arestării, ci a actelor adiţionale întocmite de conducerea societăţii, deoarece arestarea preventivă a fost făcută cu scopul de a fi înlocuit de la conducerea societăţii, numirea unui nou director general care să nu menţină investiţiile făcute de societate, care profitau reclamantului ca acţionar majoritar, iar însuşi Statul Român, prin reprezentanţii săi în proces, a admis că are responsabilitatea pierderilor materiale suferite de reclamant, contestând numai cuantumul acestora.
Pentru aceste motive reclamantul a cerut admiterea recursului şi modificarea hotărârilor pronunţate în cauză în sensul obligării Statului Român la plata de daune materiale în sumă de 2.330.884 lei RON şi de daune morale în sumă de 300.000 lei RON.
D.G.F.P. Gorj a susţinut că greşit instanţele au acordat daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen., text care reglementează numai repararea prejudiciilor materiale, pentru daunele morale pretinse reclamantul trebuind a-şi întemeia cererea pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
De asemenea, este criticabilă statuarea instanţei de apel că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, a avut în vedere un minim de indicii, deoarece acestea nu sunt concludente întrucât nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre arestarea şi îmbolnăvirea reclamantului, iar martorii audiaţi la propunerea reclamantului nu sunt credibili, fiind angajaţii societăţii la care reclamantul este director şi acţionar majoritar.
În fine, daunele materiale sunt prea mari, instanţa având în vedere exclusiv raportul de expertiză.
Pentru aceste considerente, recurenta a solicitat casarea hotărârilor şi, pe fond, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului.
Ministerul Public a cerut casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă pentru administrarea de noi probe, scop în care a susţinut că instanţele nu au lămurit excepţia tardivităţii acţiunii şi stadiul soluţionării dosarului penal la data introducerii acţiunii pentru a se stabili cu certitudine „dacă acţiunea era sau nu prescrisă sau poate prematur introdusă", motivarea din apel, în sensul că acţiunea a fost legal introdusă faţă de conţinutul ordonanţei procurorului din 15 noiembrie 2004, încălcând dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
Se mai arată că există contradicţii între instanţe, deoarece tribunalul a reţinut că împotriva reclamantului s-a pronunţat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, iar curtea de apel a afirmat că s-a dat soluţia scoaterii de sub urmărire penală.
De altfel, mai susţine acest recurent, din nici una din hotărâri nu rezultă dacă sumele acordate reclamantului reprezintă prejudiciu suferit în perioada arestării sau pe toată perioada procesului penal, motivările lapidare ale hotărârilor lăsând să se înţeleagă că despăgubirile au fost acordate pentru perioade ulterioare arestării, ceea ce excede dispoziţiilor art. 505 C. proc. civ.
Încadrând motivarea de mai sus în cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul a cerut instanţei de recurs să facă aplicarea art. 312 pct. 2 şi 3 C. proc. civ.
Recursurile astfel motivate nu sunt întemeiate.
1) Reclamantul a pretins că prin arestarea sa i s-a cauzat un prejudiciu material în valoare de 25.010.755.146 lei, reprezentând dividente cuvenite în raport cu cota sa de participare de 25,35% la o investiţie care nu a mai putut fi realizată din cauza arestării sale şi care, dacă s-ar fi realizat, era estimat să producă, timp de 4 ani, un profit net anual minim de 24.665.439.000 lei.
Instanţele au stabilit valoarea prejudiciului material suferit de reclamant, drept consecinţă a arestării sale, ca fiind de 145.00.000 lei.
Concluzia instanţelor sub acest aspect este consecinţa examinării probelor administrate, inclusiv a expertizelor efectuate în cauză, arătându-se motivat temeiurile pentru care diferenţa pretinsă de reclamant este neîntemeiată, precizându-se că aceasta este numai o estimare făcută printr-un studiu de fezabilitate, nereflectat în rezultatele financiar-contabile, iar faptele care au condus la nerealizarea profitului estimat este consecinţa acţiunilor altor persoane, care nu au legătură de cauzalitate cu arestarea reclamantului.
Criticile din toate cele trei recursuri prin care se contestă cuantumul despăgubirilor materiale sunt astfel în mod vădit susţineri de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, indiferent de încadrarea făcută în rândul cazurilor de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ.
Ori, potrivit acestui text de lege, modificarea sau casarea unor hotărâri pe calea recursului se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.
2) Acordând reclamantului daune morale, instanţele au avut în vedere, aşa cum rezultă din considerentele hotărârilor date în cauză, durata lipsirii de libertate, suferinţele psihice produse reclamantului şi îmbolnăvirea acestuia, criterii în temeiul cărora au cuantificat valoarea daunelor morale.
Criteriile avute în vedere sunt în concordanţă cu cerinţele art. 504 C. proc. pen. şi prevederile art. 5 paragraful I al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, potrivit cu care repararea prejudiciului suferit pe perioada detenţiei nelegale trebuie să acopere atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică, sănătatea şi integralitatea corporală, la demnitate, prestigiu profesional şi alte valori similare.
În cazul concret, instanţele au respectat legea, având în vedere criteriile la care s-au raportat în stabilirea cuantumului daunelor morale, păstrând un echilibru între consecinţele concrete suportate de reclamant şi valoarea pretinsă de acesta, evitând conferirea unui folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală şi efectele acesteia.
Ca urmare, nu sunt întemeiate criticile de nelegalitate din recursurile de faţă referitoare la criteriile pe baza cărora s-a apreciat existenţa şi întinderea daunelor morale.
Susţinerile din recursuri privitoare la cuantumul daunelor morale sunt vădite critici de netemeinicie, pentru că, respectate fiind criteriile legale şi esenţiale mai sus arătate, determinarea tipului şi valorii reparaţiei prejudiciului material constituie apanajul judecătorului ca o chestiune de apreciere de la caz la caz, legea neprevăzând modalităţi anume de evaluare.
3) Prin prisma cazurilor de casare încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., susţinerile corespunzătoare din recursuri sunt în mod vădit neîntemeiate, deoarece, aşa cum rezultă din cercetarea hotărârilor date în cauză, există deplină concordanţă între considerentele şi dispozitivele acestora, primele explicându-le pe cele din urmă, iar actul juridic dedus judecăţii a fost corect interpretat, fără a i se schimba natura şi înţelesul lămurit şi neîndoielnic.
4) Nu poate fi primită susţinerea făcută în numele statului de către D.G.F.P. Dolj în sensul inaplicării dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. şi al incidenţei prevederilor art. 998-999 C. civ. pe considerentul că primul din textele legale enunţate ar reglementa numai repararea prejudiciilor materiale.
Art. 504 şi urm. C. proc. pen. reglementează răspunderea statului pentru erorile judiciare, instituind obligaţia acestuia la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept, reparaţie care trebuie să fie integrală, fără distincţie după cum prejudiciul este material sau moral.
5) Nefondată este şi susţinerea Ministerului Public privind necesitatea casării deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului.
Instanţele au încuviinţat toate probele cerute de părţi, inclusiv cele propuse de reprezentantul parchetului, şi, pe baza analizei acestora, a lămurit pe deplin situaţia de fapt.
6) Instanţele au soluţionat legal excepţiile, antagonice altfel, invocate de reprezentantul parchetului constând în prematuritatea acţiunii şi a prescripţiei dreptului la acţiune, în raport cu natura actului prin care parchetul a încetat orice cercetare a reclamantului.
Astfel, indiferent dacă s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau scoaterea reclamantului de sub urmărirea penală, este pe deplin lămurit că orice act săvârşit de parchet împotriva reclamantului a încetat la data de 27 noiembrie 2004, măsură care a fost comunicată reclamantului la 30 octombrie 2001.
Ca urmare, acţiunea de faţă introdusă de reclamant la 27 noiembrie 2001, nu este nici prematură şi nici prescrisă, fiind exercitată în termenul rezonabil cerut de lege.
7) În raport cu toate cele ce preced, care răspund tuturor criticilor, formulate prin recursurile examinate, instanţa supremă constată că situaţia de fapt a fost pe deplin lămurită, iar legea a fost corect aplicată, recursurile fiind nefondate, astfel că vor fi respinse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de C.O., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei nr. 2876 din 7 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7516/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7371/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
