ICCJ. Decizia nr. 768/2005. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 768
Dosar nr. 38.769/2/2005
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 4 februarie 1999, reclamanta S.E. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC C. SA solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-i oblige pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie.
Prin sentinţa civilă nr. 4548 Judecătoria sectorului 5 Bucureşti şi-a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, sentinţa fiind menţinută ca urmare a respingerii apelului prin Decizia civilă nr. 248 din 1 februarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a respingerii recursului prin Decizia civilă nr. 2138 din 19 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Soluţionând cauza în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a pronunţat sentinţa civilă nr. 455 din 22 iunie 2001, prin care a respins ca nefondată acţiunea reclamantei, atât în contradictoriu cu pârâţii, cât şi cu intervenienţii G.R., G.M.C. şi M.D.
Ulterior, aceeaşi instanţă a pronunţat sentinţa civilă nr. 748 din 22 octombrie 2001, prin care a respins ca nefondată cererea de completare a sentinţei civile nr. 455 din 22 iunie 2001.
Prin Decizia civilă nr. 389 A din 10 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot sentinţa, a admis acţiunea reclamantei astfel cum a fost completată, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 41149 din 20 decembrie 1996 şi 41102 din 25 noiembrie 1996 încheiate de Primăria Municipiului Bucureşti cu intervenienţii, i-a obligat pe pârâţi să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în str. D. nr. 7, sector 5, compus din construcţie şi teren şi a respins cererea de intervenţie în interes propriu ca neîntemeiată.
Această hotărâre a fost casată prin Decizia nr.5557 din 23 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Rejudecând, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a pronunţat Decizia nr. 204 A din 20 aprilie 2006, prin care a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 455 din 22 iunie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta a formulat o acţiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat abuziv de stat, acţiune care este admisibilă, fiind promovată anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie nr. 10/2001.
Faptul că reclamantaa înţeles să recurgă şi la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru valorificarea drepturilor legate de imobilul care a aparţinut autorilor săi, nu atrage inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.
Nici excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei nu este întemeiată, câtă vreme reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitoare a autorilor săi, T.I. şi A.I.
În ceea ce priveşte sentinţa apelată, curtea a constatat că prima instanţă s-a rezumat, în considerentele acesteia, la a analiza doar valabilitatea titlului statului, fără săse pronunţe şi fără a motiva capetele de cerere prin care reclamanta revendica imobilul ori solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Chiar dacă dezlegarea dată elementului privitor la titlul statului asupra bunului revendicat ar fi fost de natură să inducă şi soluţia asupra celorlalte capete de cerere, instanţa era datoare să-şi arate până la capăt argumentele şi să se pronunţe asupra respectivelor solicitări.
De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat nici asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale a reclamantei şi nici asupra cererilor de intervenţie formulate în cauză.
În ceea ce priveşte cadrul procesual, curtea de apel reţine că tribunalul a atribuit în mod greşit calitatea de intervenienţi unor persoane care au fost chemate în judecată chiar de către reclamantă prin completarea acţiunii introductive, singura căreia i s-a atribuit corect calitatea de intervenientă fiind G.R., deoarece a formulat o cerere de intervenţie accesorie, greşit intitulată ca fiind in interes propriu.
Urmare a decesului pârâtului G.M.C., G.R. a dobândito dublă calitate, devenind astfel şi pârâtă, ca succesoare în drepturi a defunctului, alături de C.R.C.
Curtea de apel a considerat că modul în care a procedat prima instanţă echivalează cu o necercetare a fondului pricinii, aşa încât devin incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele G.R. şi C.R.C., criticând-o pentru nelegalitate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentele susţin că primele trei aspecte reţinute de instanţa de apel au fost deja dezlegate irevocabil prin sentinţa civilă nr. 748/2001 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a respins cererea de completare a sentinţei civile nr. 455/2001 a aceleiaşi instanţe, cu următoarea motivare:
Constatând titlul valabil al statului, tribunalul a respins acţiunea principală, toate celelalte capete de cerere accesorii urmând calea principalului.
Această soluţie a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a neapelării, în conformitate cu dispoziţiile art. 2813C. proc. civ.
Pe de altă parte, curtea de apel a aplicat dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. într-o situaţie care nu are nimic în comun cu acest text de lege.
În opinia recurentelor, cercetarea fondului nu se reflectă în modul cum sunt calificate părţile sau cum este soluţionată o excepţie.
În realitate, tribunalul a cercetat fondul cauzei şi a constatat valabilitatea titlului statului, urmarea fiind cea naturală, acea de a acorda prioritate titlului valabil şi de a respinge cererea.
În fine, recurentele consideră că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a casat Deciziacu trimitere la curtea de apel, indicând ca în rejudecare să fie avute în vedere, ca apărări de fond, şi criticile formulate prin cererile de recurs.
Recurentele solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, în vederea evocării fondului.
Intimata-reclamantă S.E. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi arătând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dispus rejudecarea pe fond a cauzei, ci rejudecarea apelului, iar soluţia atacată este legală, deoarece tribunalul nu a analizat fondul cauzei.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Motivul pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, l-a constituit contradicţia dintre considerentele deciziei şi dispozitivul acesteia în ceea ce priveşte identificarea sentinţei apelate.
Astfel, în dispozitiv se menţionase sentinţa nr. 748 din 22 octombrie 2001, iar în considerente se făcea referire la sentinţa nr. 455 din 21 iunie 2001, ceea ce în opinia Înaltei Curţi a echivalat cu o nemotivare asupra apelului cu care instanţa fusese învestită.
Cum prin Decizia de casare Înalta Curte nu a dezlegat alte probleme de drept, nu se poate reţine că instanţa de trimitere, desfiinţând sentinţa apelată şi trimiţând cauza spre rejudecare la tribunal, a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Cu toate acestea, procedând astfel, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Textul de lege menţionat prevede soluţia desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare doar pentru două situaţii: când prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.
Împrejurarea că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de text.
Mai mult, fiind o excepţie de ordine publică, a fost reiterată în apel şi instanţa s-a pronunţat motivat asupra acesteia, cum de altfel s-a pronunţat şi asupra calificării calităţii părţilor.
Din acest punct de vedere, greşelile de ordin procedural identificate de curtea de apel nu justifică trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
În ceea ce priveşte pretinsa necercetare a fondului cauzei, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi reţinută.
Prin sentinţa civilă nr. 455 din 21 iunie 2001, Tribunalul Bucureşti a respins integral acţiunea reclamantei, soluţie care nu impune, din punct de vedere procedural, respingerea fiecărui capăt de cerere în parte.
Este adevărat că în considerentele sentinţei, instanţa se referă doar la motivele pentru care reţine că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, fără a arăta şi de ce nu admite cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriaşii pentru apartamentele care compun construcţia revendicată sau cererea de intervenţie.
Asupra acestei omisiuni s-a pronunţat însă Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 748 din 22 octombrie 2001, prin care a respins cererea de completare a sentinţei nr. 455 din 21 iunie 2001, cu motivarea că, respingând cererea principală având ca obiect revendicarea imobilului, pe considerentul că titlul statului este valabil, toate celelalte capete de cerere accesorii urmează soarta principalului.
Sentinţa civilă nr. 748 din 22 octombrie 221 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ nu a fost atacată cu apel, devenind definitivă şi irevocabilă şi intrând astfel în puterea lucrului judecat.
Prin această sentinţă, tribunalul a oferit părţilor explicaţia respingerii integrale a acţiunii, în sensul că dezlegarea dată capătului de cerere principal determină şi dezlegarea celorlalte cereri formulate în cauză, pe care tribunalul le-a calificat ca fiind accesorii.
În aceste circumstanţe, nu se poate reţine că tribunalul nu a cercetat fondul cauzei, câtă vreme s-a pronunţat asupra acţiunii, respingând-o pe fond şi nu pe cale de excepţie, pentru considerentele arătate în cele două sentinţe.
Desfiinţând sentinţa apelată şi trimiţând cauza spre rejudecare la tribunal, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., pronunţând o hotărâre nelegală.
Având în vedere că, procedând în acest mod, curtea de apel nu a mai analizat criticile vizând fondul cauzei, Înalta Curte urmează ca în baza art. 312 alin. (5)şi art. 313 C. proc. civ. să admită recursul, să caseze Decizia şi să trimită cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de intervenienţii G.R. şi C.R.C. împotriva deciziei nr. 204 A din 20 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7748/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7414/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
