ICCJ. Decizia nr. 770/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă din 15 ianuarie 2003 introdusă la Judecătoria Buftea și precizată la 30 ianuarie 2003, reclamantul M.C.I. a chemat în judecată pe pârâta M.M. pentru darea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul în suprafață de 20.000 mp situat în comuna Voluntari, înscris în C.F. nr. 2586 Comuna Voluntari sub nr. cadastral 3221/4 potrivit încheierii nr. 418 din 21 ianuarie 2003 a Judecătoriei Buftea.
Motivând acțiunea, reclamantul a arătat că, prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 513 din 5 iulie 2002 la Biroul notarului public A.G.S. din Buftea, pârâta a promis că-i va vinde suprafața de 20.000 mp din terenul în suprafață totală de 60.000 mp, asupra căruia a dobândit dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 732 din 1 martie 2002 pronunțată de Judecătoria Buftea, contra prețului de 50.000 dolari SUA primit la data antecontractului de mai sus, obligându-se ca la data eliberării titlului de proprietate pentru terenul arătat să se prezinte la notarul public în vederea autentificării vânzării-cumpărării.
Contrar promisiunii astfel făcute, a mai arătat reclamantul, pârâta nu s-a prezentat la notar după eliberarea titlului de proprietate, astfel încât acțiunea introdusă este întemeiată, potrivit prevederilor art. 111 C. proc. civ. și ale art. 1073 și urm. C. civ.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii în temeiul clauzei cuprinse în antecontract, potrivit căreia acesta se va rezilia de drept fără vreo altă formalitate prealabilă în cazul în care reclamantul nu-și va îndeplini obligațiile de a depune toate diligențele pentru definitivarea litigiului dintre pârâtă și Primăria comunei Voluntari, de a obține în cel mai scurt timp titlul de proprietate și punerea în posesie a pârâtei pe cel mai bun amplasament din zonă pentru tot terenul de 6 ha.
A arătat pârâta că prima obligație asumată de reclamant era lipsită de conținut, deoarece la data antecontractului, litigiul dintre pârâtă și Primăria comunei Voluntari era stins de la data de 28 iunie 2002 printr-o decizie a Tribunalului București, neatacată cu recurs de primărie, iar secunda obligație nu a fost îndeplinită de reclamant, deoarece numai pârâta a făcut toate diligențele pentru eliberarea titlului de proprietate.
Mai mult, pârâta a susținut că acțiunea reclamantului a fost prematur introdusă pentru că prin antecontract nu s-a stipulat un termen al obligației pârâtei de a vinde terenul către reclamant, iar la data acțiunii nu era încă întabulat dreptul de proprietate al pârâtei.
Pentru toate cele arătate, pârâta a înțeles să opună reclamantei excepția de neîndeplinire a contractului.
Pentru aceleași considerente, pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a cerut rezilierea antecontractului de vânzare-cumpărare și să se ia act de disponibilitatea sa de a restitui prețul primit de la reclamant.
Prin încheierea nr. 2302 din 30 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a strămutat judecarea procesului la Judecătoria Ploiești, păstrând actele îndeplinite de Judecătoria Buftea înainte de strămutare.
Prin sentința civilă nr. 6728 din 17 septembrie 2003, Judecătoria Ploiești a admis acțiunea principală, a anulat ca netimbrată cererea reconvențională, a constatat valabilitatea convenției intervenite între părți la data de 5 iunie 2002, a dispus că hotărârea pronunțată ține loc de act de vânzare-cumpărare și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 105.153.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
în privința obligațiilor asumate de reclamant prin antecontract, judecătoria a constatat că prima din ele se referea doar la diligențele acestuia în vederea nerecurării deciziei civile nr. 1312 din 28 iunie 2003 a Tribunalului București, cunoscută părților la data convenției, ceea ce s-a și întâmplat, acea decizie rămânând irevocabilă la 10 septembrie 2002, astfel că nu se poate reține lipsa de conținut a obligației, iar referitor la secunda obligație, instanța de fond a făcut analiza înscrisurilor și probei testimoniale din dosarul cauzei, concluzionând că reclamantul a făcut demersuri pentru eliberarea titlului de proprietate și punerea pârâtei în posesia terenului, îndeplinindu-și astfel obligația de diligență.
Dimpotrivă, judecătoria a reținut că pârâta a refuzat îndeplinirea obligației sale de a perfecta vânzarea-cumpărarea, vânzând altor persoane suprafața de câte 10.000 mp din teren.
împotriva sentinței a declarat apel pârâta susținând că prima instanță nu a analizat toate probele administrate, în special răspunsurile date de reclamant la interogatoriu, a înlăturat greșit depozițiile martorilor audiați la propunerea pârâtei și a interpretat eronat celelalte probe, numai astfel concluzionând că pârâtul și-a îndeplinit obligațiile de diligență asumate prin antecontract.
A cerut pârâta instanței de apel administrarea probei cu alte înscrisuri și, eventual, reaudierea martorilor și suplimentarea probei testimoniale.
în apel V.N. a intervenit în interes propriu și în interesul reclamantului, declarând că înțelege să se subroge în interesul reclamantului, de la care a cumpărat dreptul litigios obiect al procesului.
Prin decizia nr. 404 din 18 februarie 2004, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins atât apelul, cât și cererea de intervenție.
Cu referire la apelul declarat de pârâtă, instanța de apel a constatat că prima instanță a cercetat toate probele administrate, a înlăturat justificat ca nesinceră depoziția martorei F.T., audiată la propunerea pârâtei, care nu se coroborează cu celelalte probe, contravenind chiar susținerilor pârâtei, că nu se impune suplimentarea în apel a probei testimoniale și nici reaudierea martorilor întrucât pârâta nu a depus înscrisuri contrare situației de fapt reținută de prima instanță și, în fine, din ansamblul probelor administrate rezultă că prima instanță a stabilit corect situația de fapt în sensul că reclamantul și-a îndeplinit obligația esențială asumată, anume plata prețului convenit, precum și obligațiile de diligență stipulate prin antecontract.
Pârâta M.M. a declarat recurs, cerând casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea acțiunii introduse de reclamant.
Recursul este motivat numai în fapt, pârâta neindicând nici unul din cazurile de casare reglementate prin art. 304 C. proc. civ.
Dezvoltând recursul, pârâta critică în prima parte ambele hotărâri, arătând că instanțele au reținut în mod eronat că au fost îndeplinite obligațiile esențiale ale convenției, ceea ce este consecința neobservării faptului că prețul real este de 500.000 dolari SUA și nu cel convenit de 50.000 dolari SUA, de altfel neserios, și care a fost înscris ca "o așa zisă penalizare a vânzătorului dacă nu se prezenta la perfectarea actului", precum și a faptului că, sub aspectul obligației de urgentare a obținerii titlului de proprietate prin depunerea de diligențe în acest sens, instanța de fond a înlăturat în mod ocult proba esențială constând în adresa emisă de Primăria Voluntari, prin care se atestă că reclamantul nu a făcut nici un fel de demersuri, precum și dispoziția martorei F.T.
De asemenea, pârâta critică instanța de apel că a menținut hotărârea primei instanțe fără a fi admis suplimentarea probatoriului cerut prin motivarea apelului, judecând apelul la primul termen fixat.
în a doua parte a motivelor de recurs, pârâta impută instanței de apel că a soluționat la primul termen cererea de suspendare a judecății formulată în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc. civ. prin raportare la adresa emisă de Inspectoratul de Poliție Ilfov, deși s-ar fi impus acordarea unui nou termen în scopul depunerii dovezii privind începerea urmăririi penale împotriva reclamantului și a unor funcționari din cadrul Primăriei Voluntari.
Cu privire la respingerea cererii de suspendare, pârâta arată că instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a soluționat-o în acest mod.
Pentru toate cele arătate, pârâta califică hotărârile ca fiind "grav viciate prin denaturarea conștientă a adevărului de acțiunile materiale ale intimatului reclamant".
Prin concluziile scrise depuse în ședința de astăzi, pârâta a detaliat motivarea recursului și a depus mai multe înscrisuri, între care se află și copia xerox a rechizitoriului din 10 noiembrie 2004 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea în dosarul nr. 36/P/2004.
Examinând recursul înalta Curte constată cele ce succed.
In ședința publică de la 18 februarie 2004, pârâta M.M. a solicitat instanței de apel suspendarea judecării apelului în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. cu motivarea că "în cauză se efectuează cercetări penale cu privire la actul încheiat între părți", iar "pentru a face dovada celor afirmate" a cerut acordarea unui nou termen de judecată.
Instanța de apel a respins atât cererea de amânare, cât și cererea de suspendare a judecății, constatând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 244 pct. 2 C. proc. civ.
Curtea de apel a procedat legal.
Potrivit art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.
Motivând oral cererea de suspendare a judecății, pârâta nu a susținut că s-ar fi dispus începerea urmăririi penale, ci numai că este în curs o cercetare penală.
în raport de susținerile pârâtei și de conținutul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanța de apel a respins motivat, temeinic și legal cererea de suspendare a judecății.
De altfel, nici prin înscrisul depus în recurs nu s-a făcut dovada că, la data soluționării cererii de suspendare, era începută urmărirea penală.
Nu este real nici faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate, din considerentele deciziei atacate rezultând fără echivoc că a fost examinat probatoriul în ansamblul său, arătându-se în concret motivele pentru care instanța de apel a calificat drept concludente și pertinente numai o parte din probele administrate, precum și rațiunea înlăturării altei părți din acestea.
în fine, nu constituie motiv de recurs în accepțiunea art. 304 C. proc. civ. eventuala eroare săvârșită de instanța de apel în stabilirea situației de fapt ca urmare a unor greșeli de interpretare a probelor în aprecierea dată conduitei reclamantului referitoare la obligațiile de diligență asumate prin antecontract.
Distincția dintre obligațiile determinate (de rezultat) și cele de diligență (de mijloace) se situează pe terenul probatoriu: în primul caz, neatingerea rezultatului dorit constituie, ipso facto, o dovadă a culpei debitorului, o prezumție de culpă a acestuia, pe când, neatingerea rezultatului în cel de al doilea caz nu mai este, prin ea însăși, o dovadă a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus diligențele la care s-a obligat.
Așadar, constatând pe de o parte, ca situație de fapt decurgând din aprecierea tuturor probelor administrate, că reclamantul și-a îndeplinit obligațiile de diligență, iar pe de altă parte că pârâta a refuzat principala sa obligație de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare, deși terenul promis se afla în patrimoniul său și nu existau impedimente legale pentru facerea contractului, instanța de apel a rezolvat pe deplin legal atât acțiunea reclamantului întemeiată pe prevederile art. 1073 și art. 1077 C. civ., cât și excepția de neexecutare opusă de pârâtă.
Pentru cele arătate, recursul a fost respins ca nefondat în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 919/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 76/2005. Civil → |
|---|
