ICCJ. Decizia nr. 7735/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea în revendicare adresată la data de 31 august 2000 Tribunalului București, reclamantul M.N.M. a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București, G.M. și N.A., solicitând să se dispună obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 498,74 mp și construcție; s-a arătat că în ceea ce privește clădirea, obligația pârâtelor, persoane fizice se referă la apartamentul nr. 2 (parter) și nr. 3 (etaj 1).
Reclamantul a învederat că este unicul moștenitor al bunicii sale, M.E., care a dobândit terenul în anul 1928 iar ulterior a edificat construcția. Imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu încălcarea flagrantă a art. II din Decretul nr. 92/1950, act normativ care, în integralitatea lui, contravenea dispozițiilor constituționale de la acea vreme și reglementările internaționale la care România era parte.
Examinând actele și lucrările dosarului, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 237 din 6 martie 2001, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând în esență că:
- nu s-a făcut vreo dovadă a încălcării prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 și, în general, a nulității titlului statului, astfel încât imobilul a ieșit în mod legal din patrimoniul autoarei reclamantului;
- nefiind titularul dreptului pretins, reclamantul nu poate invoca în favoarea sa prevederile art. 480 C. civ.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 395 din 18 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, invocând încălcarea normelor de procedură și motivând că în apel a fost citat la o adresă greșită.
Prin decizia civilă nr. 2333 din 11 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul și a casat decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, reținând că reclamantul - apelant a fost într-adevăr citat la o adresă greșită.
în fond după casare, Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 180 din 24 martie 2003, a respins apelul reclamantului ca nefondat, reiterând în esență motivarea instanței de fond.
împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, criticând-o sub mai multe aspecte și invocând în drept prevederile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ.
Prin recurs s-a susținut că:
- instanța de apel a făcut o analiză incompletă a motivelor de nelegalitate și netemeinicie cu care a fost investită și a argumentat de o manieră lacunară soluția pronunțată;
- neefectuarea unei expertize tehnice în materie imobiliară, care să stabilească identitatea fizică dintre bunul ce a aparținut autoarei reclamantului și cel revendicat, nu îi este imputabilă părții, instanța având posibilitatea să o dispună din oficiu, în baza rolului activ;
- legitimarea personală a reclamantului este, contrar celor reținute în apel, temeinic dovedită, acesta fiind unicul moștenitor legal al bunicii sale paterne;
- nelegalitatea titlului statului, derivând din aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr. 92/1950, nu a fost luată în discuție.
Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și a deciziei și, pe fond, să-i fie admisă acțiunea astfel cum a fost formulată.
Intimatele-pârâte N.A. și G.M. a solicitat respingerea recursului, susținând că hotărârile pronunțate sunt în întregime legale și temeinice.
Recursul este întemeiat.
Instanțele (și îndeosebi cea de apel, care a și motivat mai pe larg acest aspect) au greșit atunci când au considerat că "legitimarea procesuală activă nu este justificată pe deplin". Dimpotrivă, certificatele de stare civilă, certificatele de moștenitor și de calitate succesorală atestă fără urmă de dubiu că M.E. a decedat în anul 1980, lăsând un unic moștenitor, pe fiul ei M.Ș.G., tatăl reclamantului. Acesta a decedat în anul 1984 și a lăsat, tot ca unic moștenitor, pe reclamant, astfel că orice discuție privind "regula umanității" ori vocația succesorală a altor persoane este lipsită de temei.
în consecință, calitatea procesuală activă a reclamantului recurent este stabilită de înalta Curte în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Se constată de asemenea că este întemeiată critica privind neluarea în discuție, de către instanța de apel, a tuturor motivelor de nelegalitate și netemeinicie cu care a fost investită.
Astfel, Curtea de Apel, după ce a concluzionat (greșit) în problema calității persoanele active, s-a mai referit la "o serie de inadvertențe ale titlului de proprietate al autoarei M.E." și a încheiat argumentația arătând că "analiza și altor aspecte ale apelului este fără relevanță, față de aspectele esențiale reținute". Or, criticile formulate de reclamant prin motivele de apel sunt cu mult mai numeroase și vizează și alte probleme ale cauzei, ceea ce înseamnă că prin decizia recurată nu a fost practic soluționat fondul apelului sub toate aspectele.
în consecință, potrivit prevederilor art. 313 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul și a casat decizia atacată, trimițând cauza la aceeași instanță pentru soluționarea apelului.
în fond după casare, instanța de trimitere va putea depune, în mmăsura în care va considera necesară, în efectuarea unei expertize tehnice, construcții în care să statueze dacă există identitate fizică între imobilul dobândit de bunica reclamantului și cel revendicat.
în orice caz însă, neefectuarea expertizei tehnice nu poate fi imputată reclamantului, care a susținut în mod constant și a depus înscrisuri doveditoare în sensul că bunul revendicat este același cu cel ce a aparținut autoarei sale.
Așa fiind, soluționarea apelului sub toate aspectele și lămurirea împrejurărilor de fapt menționate impun rejudecarea acestei faze procesuale.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7739/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7740/2005. Civil → |
|---|
