ICCJ. Decizia nr. 788/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 788
Dosar nr. 32542/2/2005
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 3 februarie 2005 P.G., C.I.M., R.G.M. şi S.C.L. au solicitat, în contradictoriu cu intimata R.A.P.P.S., anularea Deciziei nr. 12/2005 emisă de intimată, obligarea la lăsarea imobilului din Bucureşti, în deplina proprietate şi posesie a contestatorilor.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că imobilul în litigiu a aparţinut în proprietate autorului contestatorilor şi se află în posesia intimatei fără titlu legal.
Prin sentinţa civilă nr. 649 din 21 iunie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 12/2005 şi a obligat-o pe intimată să emită o decizie de restituire în natură a imobilului solicitat prin notificarea adresată de contestatori.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a arătat că terenul în litigiu a fost dobândit de S.G. Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8010/1882. Pe acest teren a fost edificată o construcţie anterior anului 1940.
Contestatorii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituire. Nu are relevanţă că nu a fost depus certificat de moştenitor de pe urma lui S.G. întrucât dovada calităţii de moştenitor se poate realiza şi în alte moduri decât prin certificatul de moştenitor.
Nu era obligatoriu ca reclamanţii să depună certificat de nomenclatură urbană şi nici nu era posibil ca aceştia să facă proba negativă că nu au primit un alt teren în schimb sau despăgubiri.
Nu s-a probat că pe rolul unei alte instanţe există o acţiune în revendicare şi, dacă s-ar fi probat, acest fapt ar fi constituit un temei în plus pentru anularea deciziei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia civilă nr. 170 A din 5 aprilie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul intimatei şi a admis apelul contestatorilor. Sentinţa a fost schimbată în parte în sensul că intimata a fost obligată să restituie în natură contestatorilor imobilul format din teren în suprafaţă de 532 mp şi construcţia edificată pe acesta. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că la fila 75 dosar fond s-a depus de către reclamanţi procesul-verbal de înscriere în cartea funciară pe numele autorului lor S.G.G. a întregului imobil compus din teren în suprafaţă de 11,88 mp şi casă compusă din 14 camere. Imobilul a fost dobândit prin cumpărare şi a fost transcris sub nr. 1755/1882. Faţă de aceste dovezi nu mai este necesar să se depună la dosarul cauzei autorizaţia de construire a casei în litigiu.
Prin expertiză s-a stabilit că din totalul terenului specificat în titlul de proprietate al autorului reclamanţilor se află în administrarea pârâtei doar suprafaţa de 575 mp. Prin notificare s-a solicitat restituirea unui teren de 532 mp şi nu întreaga suprafaţă de 1188 mp stipulată în titlul de proprietate. Instanţa de fond a obligat pârâta să emită dispoziţie de restituire pentru suprafaţa de teren solicitată prin notificare, deci pentru 532 mp şi nu pentru întreaga suprafaţă de 1188 mp.
Apelul contestatorilor a fost considerat întemeiat întrucât fiind în calea de atac a contestaţiei împotriva dispoziţiei de soluţionare a notificării, hotărârea judecătorească prin care se soluţionează contestaţia se substituie dispoziţiei nelegale emisă de unitatea deţinătoare fiind executorie pentru aceasta.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către R.A.P.P.S. critica, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
În mod greşit s-a reţinut că apelul contestatorilor este fondat întrucât fiind în calea de atac a contestaţiei împotriva dispoziţiei de soluţionare a notificării, hotărârea judecătorească prin care se soluţionează contestaţia se substituie dispoziţiei nelegale emisă de unitatea deţinătoare fiind executorie pentru aceasta.
Dacă se face contestaţie împotriva deciziei unităţii deţinătoare, instanţa este chemată să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei acesteia pe baza actelor ce au stat la baza emiterii deciziei. În cazul anulării actului, instanţa nu poate dispune restituirea imobilului, această atribuţie fiind conferită de lege deţinătorului imobilului. Instanţa nu poate decât să dispună obligarea unităţii deţinătoare la emiterea unei decizii în acest sens.
Controlul judiciar se concretizează prin menţinerea actului atacat sau anularea lui şi obligarea unităţii deţinătoare la emiterea unui act, în concordanţă cu înscrisurile depuse de petenţi.
Respingerea apelului declarat de R.A.P.P.S. a fost nelegală faţă de prevederile art. 22.1. din HG nr. 498/2003. Contestatorii nu au depus pentru dovedirea dreptului de proprietate al autorului lor, actul de proprietate asupra construcţiei, autorizaţia de construire şi anexa la aceasta; certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor de pe urma autorului S.G. şi certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor de pe urma lui A.I.; certificat de nomenclatură urbană; adresele emise de Comisiile de aplicare ale Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 112/1995 care să ateste că imobilul nu a făcut obiectul acestor legi de reparaţie.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs şi în raport de dovezile administrate înaintea primei instanţe, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
În temeiul acestui text tribunalul realizează un control judecătoresc asupra actului prin care este soluţionată notificarea. Legea specială nu prevede faptul că în exercitarea acestui control instanţa trebuie să se limiteze numai să verifice în ce măsură Decizia/dispoziţia este legală şi temeinică. Art. 21, care prevede că imobilele preluate abuziv se restituie prin dispoziţie sau decizie motivată a unităţii deţinătoare, este primul înscris în capitolul III intitulat „Proceduri de restituire". Drept urmare, el reglementează faptul că persoana îndreptăţită trebuie să se adreseze mai întâi unităţii deţinătoare.
Nu poate fi primită interpretarea recurentei, în sensul că după anularea actului unităţii deţinătoare instanţa nu poate decât să oblige unitatea la emiterea unei decizii privitoare la restituirea în natură, pentru că în exercitarea controlului judecătoresc instanţa are atribuţiunea de a se pronunţa şi asupra fondului actului care a stat la baza declanşării procedurii de restituire, notificarea. Principiul constituţional este în sensul plenitudinii de competenţă a instanţelor de judecată. Atunci când, faţă de specializarea deosebită a unor litigii sau din necesitatea de a evita încărcarea rolului instanţelor, legiuitorul a dat în competenţa unor organe din afara sistemului instanţelor judecătoreşti competenţa soluţionării unor diferende, a prevăzut-o expres. Or, Legea nr. 10/2001 nu conţine dispoziţii în acest sens.
Nu este întemeiată nici critica privitoare nerespectarea dispoziţiilor art. 22.1 din HG nr. 498/2003. În mod corect instanţele de fond au reţinut că actul de vânzare-cumpărare al autorului contestatorilor este suficient pentru a proba dreptul de proprietate atât asupra terenului cât şi, prin accesiune, asupra construcţiei. În lipsa actului de vânzare-cumpărare, autorizaţia de construcţie şi certificatul de nomenclatură urbană nu ar fi dovedit dreptul de proprietate asupra construcţiei.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la nedepunerea certificatului de moştenitor sau de calitate de pe urma lui S.G., la fila 13 din dosarul de primă instanţă fiind depus certificatul de calitate nr. 74/2000. Pe de altă parte, împrejurarea că nu sunt depuse certificate de moştenitor de pe urma unora dintre autorii succesivi ori nu ar exista dovada acceptării moştenirii lui V.E. şi R.H. este lipsită de relevanţă câtă vreme ceilalţi moştenitori nu au invocat acest aspect.
După cum, faţă de dispoziţiile art. 1169 C. civ., era în sarcina recurentei să probeze că imobilul în litigiu ar fi făcut obiect al Legii nr. 18/1991, respectiv al Legii nr. 112/1995.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel făcând aplicarea şi interpretarea corectă a legii materiale incidente în cauză.
Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A.P.P.S. împotriva deciziei civile nr. 170 A din 5 aprilie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 785/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7783/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
