ICCJ. Decizia nr. 814/2005. Civil. LEGEA 10/2001 + Suspendare executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 814.
Dosar nr. 8669/2005
Şedinţa publică din 19 octombrie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 21 mai 2004, reclamanta S.M. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei Arhiepiscopia Bucureştilor să se pronunţe asupra cererii de restituire, formulată conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 lei/zi de întârziere, reprezentând daune cominatorii începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, până la îndeplinirea obligaţiei de la primul capăt de cerere.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin notificarea nr. 1831 din 30 iulie 2001 a solicitat Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române restituirea în natură a imobilului situat în oraşul Urlaţi, sat Jercălăi, judeţul Prahova, ce a aparţinut autorilor săi S.O. şi S.G. şi, întrucât persoana notificată nu a formulat nici un răspuns, s-a adresat Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, care prin sentinţa civilă nr. 134 din 12 februarie 2004, a admis acţiunea formulată şi a obligat pârâta Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române să soluţioneze notificarea.
Reclamanta a mai arătat în cuprinsul acţiunii, că Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române i-a comunicat prin adresa nr. 1143 din 9 martie 2004, că a transmis notificarea Arhiepiscopiei Bucureştilor, iar aceasta, la rândul său, i-a comunicat prin adresa nr. 2067 din 15 martie 2004 că este deţinătoarea imobilului revendicat, dar, ulterior acestei comunicări nu a soluţionat notificarea, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 548 din 11 iunie 2004, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să soluţioneze, prin dispoziţie motivată, cererea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancţiunea aplicării de daune cominatorii de 1.000.000 lei/zi de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că pârâta nu a făcut dovada soluţionării notificării, obligaţie ce-i revenea în calitate de unitate deţinătoare, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, susţinând că, nelegal instanţa a soluţionat cauza la primul termen de judecată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 156 şi ale art. 1141 alin. (3) C. proc. civ. La prima zi de înfăţişare, apelanta-pârâtă a invocat, ca motiv suplimentar de apel, de ordine publică, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, motivat de faptul că, deşi ea este deţinătoarea imobilului litigios, reclamanta nu a notificat-o în baza Legii nr. 10/2001, în termenul de 12 luni de la data când persoana notificată, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române i-a comunicat că nu ea este deţinătoarea imobilului, ci Arhiepiscopia Bucureştilor.
Prin Decizia civilă nr. 42 din 11 ianuarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a admis apelul, anulând sentinţa apelată, reţinând cauza spre rejudecare şi fixând termen în acest scop.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a arătat că, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este neîntemeiată deoarece pârâta a confirmat că este deţinătoarea imobilului, iar formularea unei noi notificări către deţinătorul real al bunului pe temeiul art. 25 din lege, nu se mai justifică atunci când acestuia i-a fost transmisă notificarea de către unitatea iniţial notificată. Criticile privind judecarea pricinii în fond cu încălcarea dispoziţiilor art. 114 C. proc. civ. au fost considerate întemeiate întrucât pârâta, de la data primirii citaţiei a avut la dispoziţie mai puţin de 15 zile înainte de judecată, în situaţia dată, aceasta cerând amânarea judecării cauzei pentru a-şi pregăti apărarea, însă instanţa i-a respins cererea şi, în mod nelegal, a procedat la soluţionarea litigiului.
Ulterior, la termenul din 15 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 452, evocând fondul, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să soluţioneze, prin dispoziţie motivată, notificarea adresată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, respingând capătul de cerere privind plata de daune cominatorii, ca neîntemeiat.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a răspunde notificării în termenul de 60 de zile de la data primirii acesteia, obligaţie prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001. Cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de daune cominatorii a fost respinsă faţă de dispoziţiile art. 5802-3 C. proc. civ., care prevăd o altă cale procesuală de constrângere în caz de neexecutare a obligaţiei.
Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a recursului pârâta, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând lipsa calităţii sale procesuale pasive în cauză, faţă de împrejurarea că nu este persoana juridică notificată, precum şi greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. De asemenea, s-a arătat în motivarea recursului că, au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti contradictorii în aceeaşi cauză, fiind obligate două persoane juridice distincte, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române şi Arhiepiscopia Bucureştilor, să răspundă aceleiaşi persoane fizice pentru aceeaşi notificare.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor susţine că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece nu ea este persoana juridică căreia reclamanta S.M. i-a comunicat notificarea.
Deşi nu este persoana juridică notificată iniţial de către reclamantă, recurenta-pârâtă nu poate invoca lipsa calităţii sale procesuale pasive, întrucât a recunoscut că este unitatea deţinătoare a imobilului litigios.
Astfel, prin adresa nr. 2067 din 10 martie 2004 (aflată la fila 20 din dos. nr. 582/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă), pârâta comunică reclamantei că „proprietarul de drept al bunurilor solicitate este Arhiepiscopia Bucureştilor„.
De altfel, pe întreg parcursul soluţionării litigiului, pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor a recunoscut şi a confirmat că este deţinătoarea imobilului a cărei restituire în natură o solicită reclamanta.
Este nefondată şi susţinerea reprezentatului recurentei-pârâte conform căreia, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române a transmis Arhiepiscopiei Bucureştilor numai copia acţiunii civile promovată de reclamantă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, deoarece în practicaua deciziei civile nr. 42 din 11 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost consemnate concluziile apărătorului apelantei, puse cu ocazia judecării apelului, care a arătat faptul că, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române a comunicat o copie a notificării Arhiepiscopiei Bucureştilor (fila 9 din dos. nr. 4214/2004).
Prin Decizia civilă atacată, pârâta a fost obligată să soluţioneze, prin dispoziţie motivată, cererea adresată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001 privitoare la restituirea în natură a imobilului situat în oraşul Urlaţi, sat Jercălăi, judeţul Prahova.
Aşadar, instanţa a dispus ca pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor să se conformeze dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi să rezolve notificarea persoanei îndreptăţite după cum va aprecia, admiţând sau respingând cererea acesteia prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată.
Având în vedere cele ce preced, apare ca nefondat şi motivul de recurs prin care se invocă greşita aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 în cauză.
Nici critica recurentei privind pronunţarea în cauză a două hotărâri contradictorii nu este întemeiată, deoarece ambele acţiuni au avut ca obiect „obligaţie de a face", iar scopul acestora a fost acelaşi, respectiv soluţionarea de către unitatea deţinătoare a imobilului, a notificării formulate de reclamantă în calitate de persoană îndreptăţită.
Faţă de toate considerentele arătate, recursul se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins ca atare.
Va fi respinsă şi cererea de suspendare a executării ca rămasă fără obiect, faţă de împrejurarea că recursul s-a soluţionat la primul termen de judecată fixat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Arhiepiscopia Bucureştilor împotriva deciziei nr. 452 din 15 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării, formulată de recurentă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8142/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8130/2005. Civil → |
|---|
