ICCJ. Decizia nr. 8291/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8291
Dosar nr. 8887/2005
Şedinţa publică din 21 octombrie 2005
Asupra civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, R.K., T.K., G.C.C., T.G., R.K. şi J.M.K. au acţionat în judecată Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită Decizia sau dispoziţia de restituire prin echivalent a imobilului ce a aparţinut lui K.L., autorul reclamanţilor, situat în Bucureşti, compus din 3 corpuri mari de case şi terenul de 1100 mp.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că imobilul cumpărat de autorul lor prin actul autentic 2429 din 25 ianuarie 1930 a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi că deşi la data de 6 august 2001 au notificat Primăria Municipiului Bucureşti în vederea restituirii imobilului în natură sau prin echivalent, depunând actele necesare, cererea a rămas nesoluţionată.
Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 1086 din 2 decembrie 2004 a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită Decizia sau dispoziţia cu privire la notificarea ce i-a fost adresată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Sentinţa a fost menţinută prin Decizia nr. 630 A din 15 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut de ambele instanţe că termenul de 60 zile prevăzut de dispoziţiunile art. 23 din Legea nr. 10/2001 în cadrul căruia unitatea deţinătoare a imobilului este obligată să răspundă notificării ce i-a fost adresată de persoana îndreptăţită, deşi este un termen de recomandare nu înseamnă că îndeplinirea acestei obligaţii poate fi amânată nejustificat, pe un termen nelimitat, fără nici-o sancţiune, prin ignorarea dispoziţiunilor legale.
Dreptul la soluţionarea cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 este ocrotit de lege, astfel încât introducerea unei acţiuni prin care se tinde ca obligaţia să capete un caracter executoriu, este admisibilă după trecerea termenului de recomandare instituit de legiuitor, ca modalitate de realizare a dreptului.
În recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei 630/A din 15 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi motivat în drept pe dispoziţiunile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că termenul de 60 zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 fiind un termen de recomandare depăşirea lui nu poate fi sancţionată, mai cu seamă atunci când dosarele nu au fost completate în termenele oferite de lege în acest scop.
Mai mult, reclamanţii notificatori erau datori să se intereseze dacă dosarele erau complete, în caz contrar fiind obligaţi să aducă documentele lipsă.
Recursul este nefondat.
În temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termenul de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, entitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, iar în conformitate cu art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă deţinătorul imobilului este obligat prin decizie sau dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) (60 zile) să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Potrivit acestor texte, deţinătorul bunului căruia i-a fost adresată notificarea este obligat să analizeze şi în funcţie de probele depuse în dovedirea dreptului de proprietate şi de statutul juridic al imobilului ce se solicită a fi restituit, urmează să decidă numai asupra restituirii şi modalităţii de restituire.
Desigur, regula impusă de lege în sarcina deţinătorului bunului căruia i-a fost adresată notificarea este ca restituirea să se dispună în natură şi numai în situaţiile anume reglementate de lege, când restituirea în natură nu este posibilă, să se procedeze la restituirea prin echivalent.
În raport de finalitatea legii, aceea a rezolvării echitabile a retrocedării imobilelor şi, după caz a procedurii de acordare a despăgubirilor, prin asigurarea neîngrădită a dreptului la reparaţie, atât obligaţia entităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent, cât şi termenul înlăuntrul căruia culzistă această obligaţie au un caracter imperativ.
A califica termenul de 60 zile înlăuntrul căruia entitatea deţinătoare trebuie să soluţioneze cererea persoanei îndreptăţite ca termen de recomandare, echivalează cu încuviinţarea legală a amânării culpabile şi nejustificate a emiterii deciziei, cu abdicarea de la spiritul legii, dar şi cu încălcarea principiilor de interpretare a acesteia în favoarea persoanei îndreptăţite.
Calificarea termenului de 60 zile ca fiind termen de recomandare contravine şi dispoziţiunilor art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, care potrivit art. 20 din Constituţie, face parte din dreptul intern, căci în contextul existenţei unei proceduri administrative prealabile şi obligatorii, accesul la justiţie şi realizarea într-un termen rezonabil a protecţiei drepturilor subiective sunt obstrucţionate prin condiţia abuzivă a deţinătorului bunului, care amână nejustificat emiterea deciziei sau dispoziţiei de restituire a imobilului, în natură sau prin echivalent.
Legea nr. 10/2001 nu instituie sancţiuni pentru nesoluţionarea în termen a cererii celui îndreptăţit, dar expirarea termenului de 60 zile de la notificare declanşează dreptul persoanei îndreptăţite, în virtutea liberului acces la justiţie, de a se adresa tribunalului, nu pentru ca acesta să se substituie deţinătorului imobilului în îndeplinirea procedurii administrative prealabile, ci pentru a dispune obligarea entităţii deţinătoare la emiterea deciziei sau dispoziţiei de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului în temeiul actelor ce i-au fost comunicate odată cu notificarea sau până la data soluţionării notificării (art. 221 Legea nr. 10/2001).
Toate referirile recurentului legate de prorogarea termenului de 60 zile în raport de momentul depunerii actelor doveditoare sau a unei declaraţii a acelora îndreptăţiţi, în sensul că nu mai deţin alte acte doveditoare, exced cadrului legal instituit de art. 221 din Legea nr. 10/2001 care nu include în conţinutul său nici o condiţie de exercitare a acţiunii prin care cei îndreptăţiţi urmăresc îndeplinirea de către entitatea notificată a obligaţiei legale prin intermediul justiţiei.
Din perspectiva acestor considerente recursul de faţă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 630/A din 15 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8401/2005. Civil. Conflict negativ de... | ICCJ. Decizia nr. 8275/2005. Civil → |
|---|
