ICCJ. Decizia nr. 8586/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8586
Dosar nr. 30946/1/2005
Nr. vechi 13583/2005
Şedinţa publică din 26 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată reclamanta T.V. a chemat în judecată pârâţii Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca, Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca şi G.L. şi a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca prin mandatarul său SC C. SA şi G.L. privind apartamentul nr. 11 situat în Cluj Napoca, restituirea în natură a acestui apartament cu consecinţa evacuării pârâtei G.L., rectificarea C.F. (colectiv) în sensul radierii dreptului de proprietate atât al pârâtei G.L. şi al Statului Român în administrarea Consiliului Local Cluj Napoca, întabularea dreptului de proprietate al reclamantei.
În motivarea acţiunii se arată că este moştenitoarea proprietarilor întregului imobil ce a fost preluat abuziv şi fără titlu de stat prin Decretul nr. 92/1950, iar cumpărătoarea persoană fizică a fost de rea credinţă în momentul cumpărării.
Ca temei de drept au fost invocate prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995, art. 1 alin. (2) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Judecătoria Cluj Napoca prin sentinţa civilă nr. 4588 din 8 aprilie 2005 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, cu motivarea că toate acţiunile derivate din aplicarea Legii nr. 10/2001 sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalului.
Tribunalul Cluj, prin sentinţa civilă nr. 798 din 16 iunie 2005 a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ridicată de reclamantă; a fost respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 34404 din 16 aprilie 1997, restituirea în natură a apartamentului nr. 11, evacuarea rectificarea Cărţii Funciare.
Instanţa a constatat că în legătură cu imobilul situat în Cluj Napoca au avut loc mai multe litigii.
Prin sentinţa civilă nr. 832 din 15 decembrie 2002 a fost admisă în parte acţiunea precizată şi extinsă formulată de reclamanta T.V. împotriva pârâţilor Primarul municipiului Cluj Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca şi Municipiul Cluj Napoca şi în consecinţă s-a constatat că imobilul situat în Cluj Napoca înscris în C.F. Cluj nr.top 16 constând în casă de piatră compus la parter din 11 camere, 2 bucătării şi dependinţe iar la etaj din 7 camere, o bucătărie şi dependinţe, cu terenul aferent a fost preluat de stat fără titlu şi transcris în noile C.F. (colectivă) nr.top 16/1 construcţii cu terenul de 583 mp şi C.F. individuală Cluj Napoca. S-a dispus restituirea în natură a apartamentelor cu nr.top 16/1/I, 16/1/II,16/1/III,16/1/IV, 16/1/VII,16/1/IX,16/1/XII din C.F. Cluj Napoca, cu părţile comune indivize şi terenul în suprafaţă de 130 mp. S-a dispus radierea dreptului de proprietate al statului asupra acestor apartamente şi întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor enumerate şi a terenului cu titlu de moştenire şi restituire în baza Legii nr. 10/2001.
Curtea, de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 81 din 16 mai 2003 a admis în parte apelul reclamantei împotriva sentinţei susmenţionate pe care a schimbat-o în parte şi a stabilit că reclamanta este îndreptăţită să obţină măsuri reparatorii cu privire la întregul imobil. Hotărârea a rămas irevocabilă.
În legătură cu prezentul litigiu instanţa a constatat că prin hotărârile judecătoreşti menţionate s-a stabilit îndreptăţirea reclamantei la măsuri reparatorii asupra întregului imobil deci şi asupra apartamentelor neînstrăinate, însă nu s-a stabilit tipul de măsuri reparatorii la care acesta este îndreptăţită pentru aceste apartamente.
În ce priveşte buna credinţă a pârâtei G.L. instanţa a reţinut că aceasta a existat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, adică a avut credinţa că înstrăinătorul avea toate însuşirile pentru a-i transmite dreptul de proprietate.
Credinţa pârâtei în calitatea de proprietar al statului a venit din faptul că la data încheierii actului de înstrăinare Statul Român era întabulat ca proprietar al imobilului, iar acţiunea reclamantei notată în C.F. prin care a contestat titlul statului a fost respinsă invocabil prin Decizia civilă nr. 1346/A/1994 a Tribunalului Cluj.
În ce priveşte cererea reclamantei de restituire în natură a apartamentului instanţa a apreciat că aceasta este neîntemeiată deoarece actul de înstrăinare încheiat în baza Legii nr.112/1995 s-a conservat cu consecinţa incidenţei dispoziţiilor art. 18 lit. d) din legea citată.
Instanţa a mai reţinut că atâta timp cât reclamanta nu a obţinut restituirea în natură a apartamentului ocupat de pârâtă, cererea de evacuare a acesteia, precum şi cea de rectificare C.F. este lipsită de temei.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins de Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 821/A din 31 octombrie 2005.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta T.V. prin mandatar D.L., fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine în esenţă că soluţionarea litigiului era de competenţa Judecătoriei Cluj Napoca în raport de valoarea apartamentului; această instanţă fiind de altfel iniţial sesizată, dar şi-a declinat competenţa în favoarea tribunalului; problema competenţei fiind de ordine publică poate fi ridicată oricând pe parcursul procesului chiar dacă împotriva hotărârii de declinare nu s-au exercitat căile de atac (art. 304 pct. 3).
Mai susţine reclamanta că pe fond acţiunea trebuia admisă, deoarece în mod greşit s-a reţinut că pârâta G.L. a fost de bună credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare; prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece legea dispune numai pentru viitor, acest text se poate aplica numai pentru contractele încheiate ulterior; oricum pârâta putea deduce faptul că bunul era revendicat, şi putea afla de la primărie acest lucru; i se impută pârâtei că nu a consultat C.F. unde era notă de acţiune în revendicare a reclamantei întemeiată pe dreptul comun, respingerea ulterioară a acţiunii nu poate avea nici o influenţă asupra bunei credinţe a cumpărătoarei (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Recursul se priveşte ca nefondat pentru considerentele ce urmează.
Cu privire la instanţa competentă să soluţioneze recursul.
Legea nr. 10/2001 este o lege generală cu caracter reparatoriu şi se referă la regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Această lege reprezintă un tot untar sub toate aspectele inclusiv cele legale de competenţa de soluţionare de către instanţele judecătoreşti a eventualelor litigii. Art. 24 alin. (7) şi (8) instituie competenţa specială în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare. Această competenţă nu vizează numai situaţiile reglementate de art. 24 ci toate litigiile de natură civilă ce pot rezulta din aplicarea legii inclusiv cele în legătură cu anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, indiferent de valoarea imobilului, obiect al litigiului. Concluzia rezidă din caracterul unitar al legii şi, din necesitatea asigurării unui tratament egal tuturor persoanelor fizice sau juridice angrenate în asemenea litigii cu referire la nivelul instanţei de fond, apelul ori recurs şi datorită necesităţii existenţei unei practici judecătoreşti cât mai unitare.
Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului solicitat în cadrul procedurii instituită de Legea nr. 10/2001 se poate datora şi împrejurării că acesta a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 fapt ce presupune mai întâi anularea vânzării în condiţiile art. 46 din lege şi apoi modificarea dispoziţiei prin care s-a refuzat restituirea. Este firesc că ambele solicitări formulate concomitent sau separat să fie soluţionate de aceiaşi instanţă de fond. Aceasta nu poate fi decât instanţa specială menţionată la art. 24 alin. (7) şi (8) din lege, adică tribunalul.
Cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare pe motivul relei credinţe a subdobânditorului G.L.
Pârâta, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 34.404 din 16 aprilie 1997 a cumpărat apartamentul ce îl ocupa în calitate de chiriaşe din anul 1981 (o cameră şi o boxă) în temeiul Legii nr. 112/1995.
Reclamanta a formulat acţiune pentru anularea contractului la 30 iulie 2002 şi a invocat ca temei de drept şi prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţele au apreciat în mod corect că pârâta a fost de bună credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. La aceea dată statul era proprietar tabular. O acţiune în revendicare formulată de reclamantă împotriva statului fusese respinsă, pârâta nu fusese notificată de reclamantă în nici un fel.
Toate aceste elemente o îndreptăţeau pe pârâtă să aibă convingerea că va cumpăra camera şi boxa de la adevăratul proprietar căruia îi plătise chirie peste 10 ani.
Faptul că pârâta ştia, alături de toţi cetăţenii că statul naţionalizase imobile şi că până la apariţia Legii nr. 112/1995 acestea nu puteau fi vândute nu poate duce, prin el însuşi, la concluzia că pârâta a fost de rea credinţă.
Desigur legi ulterioare (Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001) au condus spre statuarea caracterului abuziv al naţionalizării, dar buna credinţă a pârâtei nu poate fi raportată la aceste legi şi să i se impute faptul că nu a refuzat să beneficieze de prevederile unei legi adoptate de parlament în anul 1995.
Susţinerea privind inaplicabilitatea prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 deoarece ar reprezenta o aplicare retroactivă nu este întemeiată. Textul a fost prevăzut pentru a crea un cadru legal, singurul de altfel după intrarea în vigoare a acestei legi, care să permită cenzurarea valabilităţii actelor de înstrăinare încheiate anterior intrării sale în vigoare, în privinţa acelor imobile a căror preluare de către stat a avut un caracter abuziv, aşa cum este definit de art. 2 din legea citată.
Faţă de cele ce preced, recursul se priveşte ca nefondat sub toate motivele invocate şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi respins.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. reclamanta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.150 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.V. împotriva deciziei civile nr. 821/A din 31 octombrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă recurenta la plata către intimata G.L. a sumei de 3.150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8585/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 851/2005. Civil → |
|---|
