ICCJ. Decizia nr. 8618/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8618
Dosar nr. 18.144/1/2005
(nr. vechi 4693/2005)
Şedinţa publică din 26 octombrie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul C.I. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând Tribunalului Argeş, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 1652 din 27 martie 2003, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat de condamnarea sa nelegală în dosarul penal nr. 7919/1983 al Judecătoriei Piteşti, sentinţa penală nr. 245 din 23 ianuarie 1984, „desfiinţată" de Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia penală nr. 708 din 15 iunie 1990.
La data de 12 iunie 2003, reclamantul şi-a precizat şi completat acţiunea, indicând ca temei de drept prevederile art. 504-506 C. proc. pen.
Cuantumul despăgubirilor civile solicitate, a fost precizat la circa 600 milioane lei daune materiale şi la 2 miliarde lei daune morale.
În temeiul dispoziţiilor art. 506 C. proc. pen., Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 212 din 8 iulie 2003 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul.
Tribunalul Giurgiu, prin sentinţa civilă nr. 82 din 19 septembrie 2003, a respins acţiunea în baza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Instanţa şi-a argumentat soluţia pe dispoziţiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen., constatând că hotărârea judecătorească invocată de reclamant, Decizia penală nr. 708 din 15 iunie 1990, prin care s-a dispus achitarea reclamantului din prezenta cauză pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (2) raportat la art. 229 alin. (1) teza a II a, art. 289 şi art. 291 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a rămas definitivă la data pronunţării acesteia, respectiv 13 iunie 1990, iar acţiunea a fost depusă în anul 2003, fiind împlinit termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul C.I.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi litigii de muncă, prin Decizia civilă nr. 1004/A/20 septembrie 2004, a admis apelul, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului, pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., în redactarea anterioară modificării produse prin Legea nr. 281/2003, prevedea că orice persoană condamnată pe nedrept poate cere repararea pagubei suferite dacă ulterior, în urma exercitării căilor extraordinare de atac, ar fi fost achitat în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În oricare din celelalte situaţii de achitare prevăzute de art. 10 C. proc. pen., persoana condamnată pe nedrept nu ar fi putut solicita obţinerea de reparaţii de la stat în temeiul art. 504 C. proc. civ., motiv pentru care, prin Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale s-a decis că dispoziţiile art. 504 alin. (1) sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele arătate în text cazurile în care statul să răspundă pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale.
Prin modificarea Codului de procedură penală, urmare a aplicării Legii nr. 281/2003, legiuitorul a creat posibilitatea ca şi cel condamnat definitiv, a cărui cauză a fost rejudecată, pronunţându-se o hotărâre de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (situaţie incidentă în speţă) să poată solicita repararea pagubei suferite, introducând acţiune în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare (art. 506 C. proc. pen.).
În aceste condiţii, dreptul la reparaţii pentru achitarea pe temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a născut la data modificării art. 504 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, deoarece, potrivit dispoziţiilor constituţionale, legea dispune numai pentru viitor.
S-a mai apreciat că nerespectarea termenelor substanţiale prevăzute de Codul de procedură penală, inclusiv a celor arătate la art. 505 sau art. 506 C. proc. pen. atrage decăderea celui îndrituit din exerciţiul dreptului procesual respectiv şi nu sancţiunea prescripţiei dreptului la acţiune.
Evocând fondul, după anulare, prin Decizia civilă nr. 1680/A din 13 decembrie 2004 a aceleiaşi instanţe a fost admisă în parte acţiunea, cu obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 600 milioane lei, cu titlu de daune morale.
Împotriva soluţiei adoptată de instanţa de apel au declarat recurs ambele părţi.
D.G.F.P. Giurgiu, în numele Ministerului Finanţelor Publice, reprezentant legal al Statului Român şi-a întemeiat recursul pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a invocat următoarele motive:
- Faţă de prevederile legale în vigoare la data introducerii acţiunii, instanţa de apel în mod eronat a considerat acţiunea ca fiind depusă în termen, făcând o aplicare greşită a Legii nr. 281/2003 pentru modificarea Codului de procedură penală şi încălcând totodată dispoziţiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. din vechea reglementare.
Modificarea termenului de formulare a acţiunii de la un an la 18 luni (Legea nr. 281/2003) nu poate fi aplicabilă în speţă, întrucât acţiunea a fost promovată de reclamant la data de 27 martie 2003, iar Legea nr. 281/2003 (cu excepţia unor dispoziţii privind arestarea preventivă şi percheziţia) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.
Termenul de introducere a acţiunii curge, atât în vechea reglementare cât şi în noua reglementare, de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, în speţă de la data de 13 iunie 1990, iar pentru intervalul de timp cuprins între data de 13 iunie 1990 şi 27 martie 2003, reclamantul nu a invocat şi dovedit intervenirea vreunei cauze temeinic justificate care să-l fi împiedicat să facă demersul necesar în justiţie pentru obţinerea daunelor morale, pe care, în mod tardiv le solicită.
Reclamantul C.I. a criticat Decizia civilă nr. 1680/A din 13 decembrie 2004, pentru motive care vizează cuantumul nejustificat de redus al despăgubirilor stabilite de instanţa de apel, susţinând că hotărârea este nelegală, pronunţată cu rea-credinţă şi cu ignorarea prejudiciilor materiale şi morale pe care le-a suferit, acesta şi familia sa, în urma condamnării pe nedrept.
În final, reclamantul precizează că este îndreptăţit să fie despăgubit cu suma de 3 miliarde lei, daune morale, şi 700-800.000 lei daune materiale.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că recursul declarat de pârâtul Statul Român este fondat.
Deşi reglementată de Codul de procedură penală, acţiunea pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale în cazul condamnării pe nedrept, urmată de pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, priveşte drepturi subiective civile, are caracter civil şi este supusă unui termen special de prescripţie.
Art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în redactarea în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată prevedea că acţiunea pentru repararea pagubei poate fi primită de persoana îndreptăţită în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.
În prezenta cauză, hotărârea definitivă de achitare, Decizia penală nr. 708 din 13 iunie 1990 a Curţii Supreme de Justiţie, a rămas definitivă, conform art. 417 C. proc. pen., la data pronunţării, dată în raport cu care termenul special de prescripţie prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în vigoare la data introducerii acţiunii, s-a împlinit la 13 iunie 1991, în timp ce acţiunea promovată de reclamant în temeiul art. 504 C. proc. pen. a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată la 27 martie 2003, cu mult peste termenul special de prescripţie.
Aprecierea instanţei de apel, în sensul că „dreptul la reparaţii pentru achitarea pe temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a născut la data modificării art.504 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 (M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003) şi, pe cale de consecinţă, că dreptul reclamantului la acţiune s-ar fi născut prin intrarea în vigoare a noilor reglementări este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a legii.
Este adevărat că prin Legea nr. 281/2003 art. 504 C. proc. pen. a fost modificat, extinzându-se domeniul de aplicare al procedurii reparării pagubelor cauzate prin condamnări pe nedrept şi la alte ipoteze decât cele prevăzute de art. 504 C. proc. pen. anterior modificării, însă, astfel cum chiar instanţa de apel a precizat în considerentele hotărârii, legea dispune numai pentru viitor, conform principiului constituţional al neretroactivităţii legii noi.
De asemenea, este de remarcat că, prin art. 506 alin. (2) C. proc. pen., în actuala redactare, legiuitorul doar a modificat termenul special de prescripţie de la un an la 18 luni, fără a modifica dispoziţia potrivit căreia termenul de prescripţie începe să curgă „(...) de la data rămânerii definitive a hotărârii definitive (...)" de achitare şi fără a repune eventual în termenul de prescripţie persoane condamnate pe nedrept, achitate prin hotărâri judecătoreşti definitive anterior apariţiei Legii nr. 281/2003.
În prezenta cauză, nu s-a invocat şi dovedit existenţa vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei, dintre cele prevăzute de art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, şi nici nu a fost temeinic justificată vreo cauză pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit pentru a se aprecia incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 19 din acelaşi act normativ.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(2) C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul declarat de pârâtul Statul Român, să caseze hotărârile pronunţate în faza procesuală a apelului şi să respingă ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.I. împotriva sentinţei pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Giurgiu.
Admiţând recursul pârâtului şi stabilind că în cauză operează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recursul declarat de reclamant, pentru motive ce vizează fondul cauzei, va fi respins în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Giurgiu în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice pentru pârâtul Statul Român împotriva deciziei nr. 1680/A din 13 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia menţionată precum şi Decizia nr. 1004/A din 20 septembrie 2004 a aceleiaşi instanţe şi respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.I. împotriva sentinţei civile nr. 82 din 19 septembrie 2003 a Tribunalului Giurgiu, pe care o menţine.
Respinge recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8819/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8622/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
