ICCJ. Decizia nr. 8627/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8627
Dosar nr. 13417/200.
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea formulată la 16 mai 2001, S.I. a cerut Primăriei Drobeta Turnu Severin în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 să-i restituie în natură imobilul situat în municipiul Drobeta Turnu Severin, ce a aparţinut autoarei sale, S.M. şi a fost preluat abuziv în proprietate de stat, prin Decretul nr. 92/1950.
Prin dispoziţia nr. 24 din 5 februarie 2003, emisă de RA L. Drobeta Turnu Severin, cererea a fost admisă în parte, dispunându-se restituirea către persoana îndreptăţită a 7 din cele 10 apartamente ce compun imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea.
La 6 martie 2003, persoana îndreptăţită a contestat această dispoziţie, solicitând instanţei să oblige unitatea deţinătoare de a face o ofertă concretă privind măsurile reparatorii în echivalent, pentru spaţiile din imobil care nu mai pot fi restituite în natură.
Investit cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, prin sentinţa nr. 416 din 6 mai 2003, a respins plângerea, reţinând în esenţă că restituirea prin echivalent se poate face sub forma unor despăgubiri, aşa cum corect s-a menţionat în decizie, însă evaluarea acestora urmează a se face ulterior după înfiinţarea Comisiei interministeriale prevăzută de art. 37-40 din Legea nr. 10/2001.
Cu aceeaşi motivare, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, prin Decizia nr. 283 din 21 octombrie 2003, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
În cauză, a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta S.I. care susţine în esenţă că unitatea deţinătoare, odată cu dispoziţia de restituire în natură a unei părţi din imobil, trebuie să îi facă şi o ofertă privind cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru cele trei apartamente care au fost vândute chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995.
Lipsa unei oferte concrete, susţine recurenta, determină practic decăderea sa din termenul prevăzut de lege în care poate solicita măsuri reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti.
Ulterior, la 15 ianuarie 2004, recurenta S.I. a decedat, moştenitorii S.C., S.M., S.R.V. şi S.D., formulând cerere de introducere în cauză, în vederea continuării procesului, în calitate de recurenţi.
Recursul se priveşte ca fondat urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.
Modalitatea de restituire prin echivalent este o măsură cu caracter secundar, subsidiar, faţă de regula principală a restituirii în natură, reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, legiuitorul instituind o paletă amplă de măsuri reparatorii în echivalent, menită să asigure, pe cât posibil, repararea prejudiciului suferit de persoana îndreptăţită.
Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) din lege, în redactarea în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Şi în ipotezele prevăzute de art. 36 din acelaşi act normativ, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, trebuie să facă obiectul unei oferte concrete din partea unităţii deţinătoare.
Într-o altă formulare şi respectiv numerotare, aceste dispoziţii au rămas în vigoare şi după republicarea Legii nr. 10/2001, urmare modificării acesteia prin Legea nr. 247/2005.
În speţă, prin dispoziţia atacată, s-au restituit în natură doar 7 din cele 10 apartamente ce compun imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea.
Deşi prin dispoziţie s-a reţinut corect că pentru partea din imobil vândută în condiţiile Legii nr. 112/1995, care nu mai poate fi restituită în natură, petenta este îndreptăţită la despăgubiri, în condiţiile Legii nr. 10/2001, unitatea deţinătoare nu s-a conformat obligaţiei legale de a face o ofertă concretă în urma căreia persoana care a formulat notificarea să-şi poată manifesta opţiunea.
Or, notificarea formulată de persoana îndreptăţită şi ulterior acţiunea în justiţie, trebuia să conducă la obligarea deţinătorului de a emite o ofertă în spiritul textelor mai sus invocate din lege şi nicidecum la „sancţionarea" reclamantei, prin pierderea oricărui drept asupra unei părţi din bunul de care a fost deposedată abuziv.
De altfel, dispoziţiile art. 38-40 din lege, invocate de instanţă, nu înlăturau obligaţiile la care s-a făcut referire mai sus, stabilite în sarcina unităţii deţinătoare, din succesiunea textelor legii, rezultând cu claritate că alcătuirea comisiei interministeriale pentru evaluarea despăgubirilor băneşti, aparţinea unei proceduri ulterioare centralizării notificărilor şi respectiv ofertelor de acordare a acestor despăgubiri.
Ulterior, după republicarea din 9 septembrie 2005, aceste dispoziţii referitoare la comisia interministerială de evaluare a despăgubirilor băneşti, nu se mai regăsesc în cuprinsul Legii nr. 10/2001.
În considerarea celor ce preced, recursul urmează a fi admis.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta S.I. şi continuat de moştenitorii acesteia împotriva deciziei nr. 283 din 21 octombrie 2003 a Curţii de Apel Craiova.
Modifică Decizia în sensul că admite apelul declarat împotriva sentinţei nr. 416 din 6 mai 2003 a Tribunalului Mehedinţi pe care o schimbă în tot în sensul că admite contestaţia şi obligă persoana juridică deţinătoare a imobilului să-i facă reclamantei o ofertă concretă de restituire prin echivalent pentru apartamentele nerestituite în natură.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 866/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8623/2005. Civil → |
|---|
