ICCJ. Decizia nr. 8994/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8994
Dosar nr. 21062/2/2005
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii D.S.V., D.R.A. şi M.A.N. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul general al municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând Judecătoriei sector 5, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub nr. 3766/2004, să constate că Statul Român a deţinut fără titlu valabil apartamentul nr. 33 şi 34 din Bucureşti, naţionalizate din patrimoniul autorilor lor cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 şi să dispună obligarea primului pârât să emită dispoziţie de restituire în natură sau în echivalent a apartamentelor menţionate, cu daune cominatorii de 1.000.000 lei pe zi de întârziere.
Judecătoria sector 5, prin sentinţa civilă nr. 3425/2004, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) C. proc. civ., a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei către Judecătoria sector 2 care, la rândul său, potrivit sentinţei civile nr. 9207/2004 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, apreciind că se impune ca verificarea şi cenzurarea legalităţii procedurii administrative de restituire instituită de Legea nr. 10/2001, să fie efectuată de către instanţa competentă conform dispoziţiilor art. 24 alin. (8) din lege, indiferent dacă aspectele litigioase vizează o decizie motivată sau pasivitatea entităţii notificate.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 336 din 5 aprilie 2005, a respins acţiunea ca inadmisibilă, cu motivarea că numai după parcurgerea procedurii administrative prealabile obligatorii finalizate prin emiterea deciziei sau dispoziţiei prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată în cadrul contestaţiei prevăzute de art. 24 şi art. 25 din lege şi că, în lipsa răspunsului la notificare al entităţii investite cu soluţionarea acesteia, cererea de restituire a imobilului, adresată direct instanţei de judecată, este inadmisibilă.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii, înregistrat sub nr. 2207/2005 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa de apel, prin Decizia civilă nr. 1552 din 6 decembrie 2005, admiţând apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza pentru soluţionare în primă instanţă la Judecătoria sector 2.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată este cel indicat de reclamanţi, respectiv art. 1073 C. civ. şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Art. 109 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de lege.
Reclamanţii şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de legea specială, cea instituită prin art. 21, de a notifica în termen persoana juridică deţinătoare, dovada fiind notificarea comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti la data de 4 mai 2001.
Unitatea deţinătoare nu şi-a îndeplinit obligaţia instituită prin art. 23 din aceeaşi lege, de a emite în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, o dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
În lipsa unor reglementări în legea specială pentru asemenea situaţii, devin incidente dispoziţiile legale de drept comun şi anume prevederile art. 109 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd „dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţei competente pentru valorificarea unui drept contra altei persoane".
Competenţa de soluţionare a unei astfel de cereri revine instanţei cu competenţă generală, respectiv, judecătoriei şi nu tribunalului, conform art. 1, alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva deciziei au declarat recurs apelanţii reclamanţi D.V.S., M.A.N. şi D.R.A., criticând-o ca fiind nelegală, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 2.
În motivarea cererii de recurs, se susţine că prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit în favoarea tribunalelor o competenţă specială, derogatorie de la dreptul comun pentru cenzurarea modului de aplicare a legii de către entităţile deţinătoare a imobilelor ce intră sub incidenţa legii şi că respectarea normei de excepţie trebuie avută în vedere şi la soluţionarea cererilor ivite în legătură cu aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 şi nu numai în legătură cu contestaţiile întemeiate pe dispoziţiile art. 24 din lege.
Recursul este fondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că Judecătoria sector 2, prin sentinţa civilă nr. 9207 din 13 decembrie 2004, de declinare a competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a procedat, în aplicarea dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ., la o corectă calificare a cererii de chemare în judecată, calificare de care depinde stabilirea instanţei căreia îi revine competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a cauzei.
Astfel, în cazul în care unitatea notificată nu răspunde în nici un mod, în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, deşi procedura de urmat pentru asemenea situaţii nu este expres reglementată, titularul notificării are deschisă calea acţiunii în justiţie a cărei competenţă de soluţionare aparţine tribunalului, în condiţii similare celor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată în 2005.
Obligaţia de a face, respectiv de a soluţiona notificarea în termen de 60 de zile de la înregistrare, este reglementată printr-o lege specială, neîndeplinirea ei neputând fi rezolvată în temeiul dreptului comun (art. 1073 C. civ.), ci prin aplicarea legii speciale, raţiuni de judecată unitară impunând ca litigiile izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 să fie soluţionate de instanţa căreia legiuitorul i-a conferit competenţa de a judeca acţiunea principală (contestaţia), conform art. 26 din legea specială de reparaţie, republicată în 2005 şi anume de tribunal.
Din interpretarea sistematică şi teleologică a legii speciale, rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere ca în această materie competenţa materială să aparţină unor instanţe de grad diferit, după cum unitatea investită cu soluţionarea notificării şi-a îndeplinit obligaţia instituită de art. 25 (art. 2 în vechea redactare a Legii nr. 10/2001) ori a omis sau refuzat să soluţioneze cererea de restituire prin emiterea în termenul prescris de lege a unei decizii/dispoziţii motivate.
În concluzie, obligaţia specială prevăzută de art. 25 are caracterul unei chestiuni prejudiciale, în strânsă legătură cu soluţionarea finală a procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor solicitate, chestiune prejudicială ce trebuie cenzurată de aceeaşi instanţă căreia materială conform procedurii prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, respectiv de tribunal.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, admiţând prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 recursul în interesul legii promovat în condiţiile art. 329 C. proc. civ. de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În prezenta cauză, conform considerentelor prezentate în argumentarea soluţiei de admitere a apelului declarat de reclamanţi, curtea de apel s-a pronunţat şi cu privire la nelegalitatea sentinţei tribunalului în ceea ce priveşte admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, stabilind însă eronat că soluţionarea pe fond a acţiunii ar urma să se facă în primă instanţă de către judecătorie.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul, să caseze Decizia recurată, precum şi sentinţa Tribunalului Bucureşti şi să trimită cauza pentru soluţionare pe fond în primă instanţă la acelaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii D.S.V., D.R.A. şi M.A.N. împotriva deciziei nr. 1552 din 6 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia precum şi sentinţa nr. 336 din 5 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 931/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9037/2005. Civil → |
|---|
