ICCJ. Decizia nr. 9157/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9157
Dosar nr. 8825/200.
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă constată:
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 853 din 4 iunie 2003 a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare a terenului în suprafaţă de 1507,40 mp situat în Constanţa, formulată de reclamanţii L.A., şi alţii în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, Consiliul local al municipiului Constanţa, SC S.H. SRL, B.G. şi B.D.
În motivarea hotărârii se arată că acţiunea în revendicare a fost formulată de către moştenitorii coproprietari, mai puţin de către Ş.A.S., moştenitoarea lui Ş.N., nefiind astfel îndeplinită condiţia unanimităţii pentru exercitarea acţiunii, în sensul că aceasta se poate face doar de titularul care este proprietar exclusiv asupra lucrului revendicat.
În speţă instanţa a fost investită cu acţiune în revendicare formulată împotriva unor terţi, acţiune inadmisibilă în lipsa acordului tuturor coproprietarilor întrucât revendicarea are ca scop readucerea bunului în patrimoniul titularilor, iar nu simpla recunoaştere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale nedeterminate în materialitatea sa.
Prin Decizia civilă nr. 43/C din 14 ianuarie 2004, Curtea de Apel Constanţa a respins, ca nefondat apelul reclamanţilor pentru considerentele ce succed. Dată fiind împrejurarea că un coproprietar nu îşi cunoaşte decât cota indiviză ideală, iar prin promovarea acţiunii în revendicare se urmăreşte apărarea dreptului de proprietate cu privire la întregul bun este necesară participarea procesuală a tuturor coproprietarilor unui imobil.
Teoria gestiunii intereselor altei persoane, invocată de reclamanţi, reglementată de dispoziţiile art. 987, art. 988 C. proc. civ., se împleteşte cu dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., în sensul că acţiunea poate fi promovată numai de o parte din coproprietari, pentru a preîntâmpina pierderea unor drepturi, dar ea trebuie întregită şi cu ceilalţi coproprietari până la închiderea dezbaterilor în fond, aceştia dobândind calitatea de intervenienţi în interes propriu.
Regula unanimităţii este rezultatul interpretării dispoziţiilor, art. 480 şi urm. C. civ. Se mai arată că în afară de Ş.A.S., mai există coproprietari ce nu au promovat acţiunea în revendicare. M.S., fiica lui D.D.Ş. şi N.N.M., fiul lui I.N.Ş., persoane despre care nu se ştie dacă mai sunt în viaţă. În ceea ce priveşte aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 se arată că art. 4 din lege nu a înfrânt regula unanimităţii în promovarea acţiunii în revendicare întrucât legiuitorul a avut în vedere numai stabilirea unor reguli privind modalitatea de calcul a cotelor de proprietate pentru persoanele care şi-au manifestat acţiunea de restituire, o modalitate legală de formare a proprietăţii comune, pe cote părţi în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului va fi afectat de „ modalitatea" coproprietăţii.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs, întemeiat în baza dispoziţiilor art. 304, pct. 9 şi 10 C. proc. civ. apelanţii reclamanţi pentru motivele ce se vor arăta.
Motivarea deciziei apelate este identică cu motivarea deciziei civile nr. 43/2004 pronunţată de alţi judecători astfel încât se pune întrebarea dacă judecătorii ce au luat parte la judecată au motivat Decizia recurată.
Dispoziţiile art. 4 din Legea 10/2001 sunt greşit interpretate şi aplicate deoarece acest text înfrânge regula unanimităţii câtă vreme se arată că dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote părţi ideale, potrivit dreptului comun.
Prin decizie se dă eficienţă regulii unanimităţii omiţându-se împrejurarea că acţiunea în revendicare este un act de conservare şi nu de dispoziţie. Chiar şi în situaţia în care s-ar accepta teza că acţiunea în revendicare este un act de administrare, regula unanimităţii încurajează abuzul de drept, fiind suficient ca un coindivizar să se opună sau să fie pasiv faţă de acţiunea în revendicare, acţiunea fiind astfel paralizată.
Referitor la moştenitoarea Ş.A.S. recurenţii au făcut dovada contactării acestei persoane, care însă nu doreşte să revendice fracţiunea de imobil alături de cei 21 de moştenitori fiind evident un abuz de drept.
Considerente referitoare la aplicarea art. 57 alin. (1) C. proc. civ. privind intervenţia forţată nu au fost puse în discuţia părţilor şi oricum prin sintagma „persoană care să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul" s-a înţeles un drept propriu al intervenientului, în contradictoriu cu reclamantul.
Prin decizie au fost ignorate dovezi existente la dosar din care rezultă că moştenitorii S.M. şi ai lui N.M., menţionaţi în motivare în fapt nu sunt succesori deoarece prin Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curţii de Apel Constanţa se arată că inginerul L. este „cumpărător al drepturilor moştenitorilor N.M. şi S.M.". Un simplu calcul aritmetic al cotelor indicate în Decizia 68/1937 arată că se obţine un total de 360 de părţi la numărător, cifră identică cu cea a numitorului.
În susţinerea motivelor de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 305 C. proc. civ. s-a depus Decizia civilă nr. 255/C din 18 decembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa.
Înalta Curte deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Congruenţa existentă între motivarea deciziei recurate şi motivarea deciziei nr. 255/C din 18 decembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa reprezintă exemplificarea practicii unitare referitoare la necesitatea litisconsorţiului obligatoriu în cadrul acţiunilor în revendicare şi nu o încălcare a dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., astfel cum se susţine prin motivele de recurs.
Se constată, de asemenea, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în conformitate cu care se poate cere modificarea hotărârii atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate întrucât problema de drept dezlegată s-a referit la încălcarea principiului unanimităţii fiind irelevantă împrejurarea că există unul sau mai mulţi coindivizari care nu au formulat acţiunea în revendicare. Nepronunţarea asupra conţinutului deciziei din 1937 nu afectează soluţia pronunţată în apel pentru că nu era hotărâtoare în dezlegarea pricinii, atâta timp cât se discuta, aşa cum s-a arătat, regula unanimităţii procesuale în materia revendicării.
Fondate sunt însă criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. cu referire la art. 4 din Legea 10/2001.
Litisconsorţiul obligatoriu este o creaţie a doctrinei şi, drept consecinţă, a practicii judiciare fără a exista o dispoziţie legală care să statueze această regulă. Funcţie de calificarea dată acţiunii în revendicare, act de administrare, de dispoziţie ori act de conservare, soluţiile la care instanţele pot ajunge sunt divergente, existând argumente pertinente şi pentru o soluţie, şi pentru alta. Dispoziţiile art. 4 ale Legii 10/2001 referitoare la regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt lămuritoare în ceea ce priveşte aplicabilitatea regulii unanimităţii, şi aceasta întrucât de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu şi-au exercitat dreptul de a solicita restituirea imobilelor profită ceilalţi moştenitori care au exercitat acţiunea de recuperare a bunului preluat de stat în perioada mai sus arătată.
Dezlegarea problemei de drept în sensul că recurenţii aveau posibilitatea să formuleze acţiunea doar cu respectarea şi a dispoziţiilor art. 37 C. proc. civ. nu îşi are acoperire în dispoziţiile legii de reparaţie, 10/2001. Ca atare acţiunea formulată de recurenţi, fără acordul celorlalţi coindivizari/coindivizar este pe deplin întemeiată şi, deci, admisibilă.
Cum prin hotărârea pronunţată în apel procesul a fost soluţionat pe cale de excepţie, fără a se intra în cercetarea fondului, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat şi va casa Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
Drept consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va fi admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţată de tribunalul Constanţa şi, constatând că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului o va desfiinţa iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul reclamanţilor declarat împotriva deciziei nr. 43/C din 14 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Constanţa, pe care o casează şi, în consecinţă, admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 853 din 4 iunie 2003 a Tribunalului Constanţa, pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 915/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9036/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
