ICCJ. Decizia nr. 9811/2005. Civil
| Comentarii |
|
La data de 18 iunie 1997 reclamanții B.M.R.P., S.M. și G.I. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al municipiului București solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, acesta să fie obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul a aparținut autorilor lor S.I. și B.I., imobil care a fost nelegal naționalizat conform Decretului nr. 92/1950 pe numele fostei proprietare C.P., deși, la data naționalizării aceasta nu mai era proprietar întrucât prin actul de donațiune nr. 47095 din 21 septembrie 1945 donase imobilul nepoților săi B.I. și S.I. în aceste condiții titlul statului este nul.
Reclamanții au mai arătat că au formulat cerere de restituire în natură a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 la Primăria sectorului 1 București sub nr. 1386/1578 din 17 iulie 1996, dar nu au primit nici un răspuns.
Reclamantul B.M.R.P. este unicul moștenitor al mamei sale B.I., decedată la 25 ianuarie 1996, conform certificatului de moștenitor nr. 138 din 18 iunie 1996 eliberat de B.N.P. T.I., iar reclamantele S.M. și G.I., sunt moștenitoarele lui S.I. și respectiv, P.C.
La data de 26 martie 1998, reclamanții și-au completat acțiunea "chemând în judecată și pe pârâta V.F., pentru ca aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat la etajul 1 al imobilului din București, pe care aceasta l-a cumpărat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 833 din 25 octombrie 1996 de la Consiliul General al municipiului București.
Acțiunea, așa cum a fost completată, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Fiind astfel investită, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 4028 din 11 martie 1999, a respins acțiunea reclamanților, așa cum a fost completată.
Prin decizia nr. 838 A din 9 iunie 1999, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul reclamanților, a desființat sentința nr. 4028/1999 a Judecătoriei sectorului 1 București și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru lipsa semnăturii grefierului de pe minută.
Cauza a fost înregistrată la Judecătoria sectorului 1 București sub nr. 12735/1999, iar la data de 20 septembrie 1999, reclamanții și-au completat acțiunea, chemând în judecată și pe pârâții M.S. și A. solicitând, în baza art. 480 C. civ. obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 1 situat în același imobil din sector 1, pe care aceștia l-au cumpărat de la Consiliul General al municipiului București conform contractului de vânzare-cumpărare nr. N - 1112 din 10 martie 1997, în timp ce ei îndeplineau procedurile legale de restituire a imobilului.
Prin sentința civilă nr. 13938 din 20 septembrie 1999, Judecătoria sectorului 1 București, având în vedere valoarea de peste 150 milioane lei a imobilului revendicat, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.
Fiind astfel investit, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 481 din 29 iunie 2000, a admis acțiunea așa cum a fost precizată și a obligat pe pârâții Consiliul General al municipiului București, V.F., M.S. și M.A. să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din 188 mp teren și construcție cu parter, etaj și mansardă, după cum urmează:
- pârâta V.F., apartamentul nr. 2 situat la etajul I al imobilului alcătuit dintr-o cameră de serviciu la mansardă și o boxă;
- pârâții M.S. și M.A., apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului, o anexă de serviciu, mansardă și o boxă la subsol;
- pârâtul Consiliul General al municipiului București, părțile din imobil care nu au fost vândute către foștii chiriași.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că imobilul în litigiu a fost naționalizat nelegal în baza Decretului nr. 92/1950 întrucât nu există identitate între persoana adevăratului proprietar și persoana de la care s-a preluat imobilul, deci titlul statului este lovit de nulitate absolută. în aceste condiții, statul nu a avut un titlu legal asupra imobilului în sensul art. 1 din Legea nr. 112/1995 și ca atare, imobilul nu intră sub incidența acestei legi.
Fiind investit cu o acțiune în revendicare în care fiecare dintre părți se pretinde proprietara imobilului, tribunalul, comparând titlurile reclamanților și pârâților persoane fizice, a dat preferință titlului reclamanților, titlu care constă în actul de donație autentificat sub nr. 47095 din 21 septembrie 1945 și transcris sub nr. 15968 din 21 septembrie 1945 la Grefa Tribunalului Ilfov, spre deosebire de titlurile pârâților V. și M. care provin de la un neproprietar, respectiv de la stat, prin Primăria municipiului București.
Prin decizia nr. 755 din 13 decembrie 2000 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâții Consiliul General al municipiului București, V.F., M.S. și M.A. împotriva sentinței tribunalului nr. 481 din 29 iunie 2000.
împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs pârâții Consiliul General al municipiului București, V.F., M.S. și M.A., iar Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 2549 din 25 iunie 2002, le-a admis, a casat decizia nr. 755 din 13 decembrie 2000 și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță, respectiv la Curtea de Apel București.
Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a reținut că în mod greșit a apreciat instanța de apel că numai Consiliul General al municipiului București are calitatea de a sta în proces în calitate de pârât, și nu primarul general în litigiile care au ca obiect dreptul de proprietate imobiliară, statul este reprezentat la nivelul unităților administrativ-teritoriale de Consiliul General al municipiului București, prin Municipiul București, reprezentat de primarul general, așa încât, greșit s-a decis în speță că primarul general nu are calitate procesuală.
Rejudecând, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 520 din 18 decembrie 2002, a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâții Consiliul General al municipiului București, V.F., M.S. și M.A. împotriva sentinței civile nr. 481 din 29 iunie 2000 a Tribunalului București.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că preluarea imobilului în litigiu în patrimoniul statului a avut un caracter abuziv, întrucât adevărații proprietari, la data naționalizării, erau autorii reclamanților, I.B. și I.S., așa cum rezultă din actul de donație autentificat sub nr. 47095 din 21 septembrie 1945 la Tribunalul Ilfov, secția notariat, prin care C.P. a donat bunul nepoților săi I.B. și I.S.
Dreptul de proprietate al donatorilor a devenit opozabil terților prin transcrierea actului la Grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat, cu nr. 15968 din 21 septembrie 1945.
în aceste condiții, prima instanță a apreciat corect că statul nu a avut un titlu valabil asupra imobilului în sensul art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Comparând titlurile de proprietate ale părților, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a dat preferință titlului reclamanților, reținând că titlurile pârâtei V.F. și ale pârâților M. provin de la un neproprietar, care nu putea înstrăina în mod valabil imobilul în litigiu.
Analizând raporturile părților și prin prisma art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instanța de apel a mai apreciat că în speță apelanții-pârâți nu au făcut dovada bunei-credințe la momentul dobândirii apartamentelor, respectiv 25 octombrie 1996 și 10 martie 1997, nedovedind existența erorii comune și invincibile care să poată conduce la validitatea actelor juridice, mai ales în condițiile în care reclamanții formulaseră cerere de restituire a imobilului încă de la data de 17 iulie 1986 și înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 sector 1 sub nr. 1386/1578.
împotriva acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs pârâții.
I. în recursul declarat, pârâtul Consiliul General al municipiului București, prin Primarul General, invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
Susține astfel, lipsa calității procesuale pasive, această calitate având-o Municipiul București, prin Primarul General, așa cum rezultă din prevederile art. 18,art. 19 și art. 67 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale.
Mai susține, că în ceea ce privește compararea titlurilor de proprietate ale părților, nu care calitate procesuală pasivă în condițiile în care a înstrăinat imobilul celorlalți pârâți.
Pârâtul-recurent mai susține că în mod greșit s-a reținut nelegalitatea titlului statului cu privire la imobilul în discuție, în condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada exceptării autorilor lor de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950, aceștia încadrându-se în prevederile art. I din același act normativ întrucât erau exploatatori de locuințe.
II. în recursul declarat, pârâții V.F., M.S. și M.A. invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.
Prin primul motiv se susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii și că în mod greșit s-a reținut de către instanțe nelegalitatea titlului statului cu privire la imobil, în condițiile în care actul de donație autentificat sub nr. 47095 din 21 septembrie 1945 a fost încheiat de fosta proprietară C.P. în favoarea nepoților săi S.I. și B.I., în frauda legii și că acest act de donație nu și-a produs efectele întrucât în perioada 1942-1950 C.P. a figurat ca Titular de rol la administrația financiară, așa cum rezultă din matricola nr. 81 poz. 588 depusă în dosarul Curții Supreme nr. 1271/2001, act ignorat de instanța de apel.
Se mai susține că, deși obiectul acțiunii introductive de instanță este revendicarea, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., obiect asupra căruia instanța de fond s-a pronunțat, în mod greșit, cu încălcarea prevederilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel s-a pronunțat cu privire la precizarea acțiunii făcută de reclamanți în apel prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare conform art. 46 din Legea nr. 10/2001. Or, potrivit textului de procedură menționat, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivele de apel ori în întâmpinare.
Pârâții-recurenți mai susțin că le-a fost încălcat dreptul de apărare, în condițiile în care instanța de apel și-a întemeiat soluția pe înscrisuri depuse de reclamanți după dezbaterea cauzei în fond, respectiv până la pronunțarea ce a fost amânată de la 12 decembrie 2002 la 18 decembrie 2002, înscrisuri atașate la notele scrise și asupra cărora nu au putut face discuții.
în fine, pârâții-recurenți mai susțin că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrative care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv cu privire la actul intitulat "Declarație individuală" aflat la dosarul nr. 1271/2001 al Curții Supreme de Justiție.
I. Referitor la recursul pârâtului Consiliul General al municipiului București, reprezentat de primarul general, este nefondat.
Analizând prima critică, privind pretinsa lipsă a calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al municipiului București, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată.
Dispozițiile Legii administrației publice locale nr. 69/1991, în vigoare la data judecării cauzei (îndeosebi art. 2,art. 4,art. 5 și art. 20 lit. g) stabilesc fără echivoc care sunt unitățile administrativ-teritoriale cu personalitate juridică: comunele, orașele (municipiile) și județele și că autoritățile publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale, ca autorități deliberative și primarii, ca autorități executive. Consiliilor locale li se prevăd atribuții de administrare a domeniului public și privat al comunei ori orașului (municipiului).
Pe de altă parte, art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede, printre altele, bunurile care fac parte din domeniul public sau privat al autorității administrativ-teritoriale ce pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora.
în același sens, art. 12 alin. (5) din lege statuează că, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de Consiliile județene, respectiv Consiliul General al municipiului București sau Consiliile Locale, care dau mandat scris în fiecare caz președintelui Consiliului Județean sau primarului.
Potrivit art. 42 alin. (2) și art. 44 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 69/1991 (în prezent art. 67 din Legea nr. 215/2001 care a modificat Legea nr. 69/1991) primarul reprezintă orașul (Primarul General pentru Municipiul București) în justiție, exercită drepturile și asigură îndeplinirea obligațiilor ce revin orașului (inclusiv municipiului) în calitate de persoană juridică.
împrejurarea că Primarul General reprezintă Municipiul București în justiție nu exclude lipsa calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului București.
Aceasta întrucât pe de o parte, potrivit Legii administrației publice locale Consiliul Local (Consiliul General al municipiului București) administrează domeniul public și privat al orașului (municipiului), iar pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 orașul (municipiul) ca unitate administrativ-teritorială este reprezentat în litigiile având ca obiect bunuri preluate de stat (cum este și cel în speță) prin consiliile județene sau Consiliul General al municipiului București.
în speță, Curtea apreciază că pârâtul își justifică legitimarea procesuală, într-o situație atipică, grefată pe un raport juridic ce se abate de la raționamentul în care proprietarul neposesor acționează în judecată pe posesorul neproprietar.
Fără îndoială că raportul juridic trebuie deslușit și în situațiile în care proprietarul a pierdut posesia asupra bunului ca urmare a unui act de autoritate al statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, prin a cărui aplicare s-au creat situații juridice noi, atât cu privire la titularul proprietății cât și cu privire la forma bunurilor naționalizate (devenite proprietate de stat). De aceea, raportul juridic procesual trebuie legat obligatoriu și cu instituțiile care reprezintă statul.
în consecință, indiferent dacă bunul a fost sau nu înstrăinat de către stat ulterior naționalizării, unor subdobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naționalizate, Statul este reprezentat la nivelul unității administrativ-teritoriale, în speță, de Consiliul General al municipiului București, prin municipiul București, reprezentat legal de primarul general.
în ceea ce privește cea de a treia critică, nici aceasta nu poate fi primită, în condițiile în care nerespectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 (C.P.) și adevărații proprietari la data naționalizării (B.I. și S.I.), conferă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil ci, el este lovit de nulitate absolută.
Drept urmare, cum statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului în baza unui titlu nul, în mod just au reținut instanțele că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu.
în raport de motivul de nelegalitate arătat (nerespectarea identității între persoana menționată ca proprietar în lista anexă la decret și adevărații proprietari) este lipsit de relevanță faptul dacă autorii reclamanților erau sau nu exceptați de la măsura naționalizării, atâta vreme cât naționalizarea nu s-a făcut pe numele lor, ci al fostului proprietar.
Drept urmare, în raport de considerentele arătate, recursul declarat de pârâtul Consiliul General al municipiului București, prin primar, se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.
II. Referitor la recursul declarat de pârâții V.F., M.S. și M.A.:
Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii întrucât instanța de apel, încălcând prevederile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., s-a pronunțat cu privire la precizarea acțiunii făcută în apel de către reclamanți prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurenții-pârâți cu Primăria municipiului București.
Critica este neîntemeiată.
Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea cu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Textul de lege citat vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. în concepția legiuitorului nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia judecătorului, ci și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.
în speță, motivarea deciziei atacate este clară precisă și necontradictorie, cuprinzând motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, ea fiind în strictă concordanță cu măsura luată prin dispozitiv. Instanța a statuat în limitele pretențiilor deduse judecății și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretențiilor ridicate de părți.
Instanța de apel, aflându-se, în ipoteza în care atât reclamanții cât și pârâții persoane fizice au produs titluri privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, titluri care provin însă, de la autori diferiți, aceasta a motivat clar și neechivoc motivul pentru care a confirmat soluția instanței de fond sub aspectul compărării titlurilor de proprietate, în spiritul prevederilor art. 480 C. civ.
Faptul că instanța de apel, în considerentele deciziei, a făcut referire la raporturile dintre părți și prin prisma art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reținând că pârâții-apelanți nu au făcut dovada bunei-credințe la momentul dobândirii apartamentelor, nu este de natură a se considera că motivarea este contradictorie sau străină de natura pricinii în condițiile în care instanța nu a prezentat acest argument în exclusivitate și care nu s-a reflectat în soluția pronunțată.
Cum, instanța de apel, respingând apelul pârâților împotriva sentinței primei instanțe nu s-a pronunțat cu privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți cu statul, așa cum au solicitat reclamanții prin precizarea depusă la dosarul de apel 3054/2002, nu se poate susține că aceasta a încălcat prevederile art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la cea de a doua critică, nici aceasta nu poate fi primită, în condițiile în care desființarea actului de donațiune nr. 47095 din 21 septembrie 1945 prin care C.P. (primul proprietar) a donat nepoților săi, B.I. și S.I. (autorii reclamanților) bunul în litigiu, nu a format obiectul cauzei deduse judecății, el fiind valabil, având valoarea legală a unui titlu de proprietate, ce a devenit opozabil terților prin transcrierea sa la Grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat, cu nr. 15968 din 21 septembrie 1945. De aceea, în mod just instanțele au reținut că la data naționalizării proprietarii bunului erau autorii reclamanților și nu C.P., fosta proprietară.
în ceea ce privește critica vizând încălcarea dreptului pârâților-reclamanți la apărare, prin depunerea de către intimații-reclamanți a unor înscrisuri după închiderea dezbaterilor la instanța de apel, nici aceasta nu poate fi primită, în condițiile în care înscrisurile respective ("Notă de sinteză" eliberată de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din care rezultă că reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului și cererea adresată de reclamanta G.I. la ICRAL Herăstrău la 4 decembrie 1992 prin care solicita să nu se facă modificări în contractul de închiriere pentru apartamentul nr. 2) nu au fost hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii raportat la obiectul cauzei așa cum a fost analizat de instanță.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse și constatând legalitatea deciziei atacate, recursul declarat și de pârâții V.F., M.S. și M.A. se privește ca nefondat și a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9817/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9773/2005. Civil → |
|---|
