Certificat de inovator eliberat în baza Legii nr. 62/1974. Inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 64/1991 cu privire la termenul prevăzut ca durată de protecție a brevetului de invenție
| Comentarii |
|
Legea nr. 64/1991 conține o serie de dispoziții tranzitorii și finale prin care prevede în ce situații dispozițiile sale se aplică și cererilor de brevet formulate anterior intrării sale în vigoare ori invențiilor brevetate anterior acestui moment.Astfel, cu privire la drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, există o serie de prevederi în art. 70.Nu există dispoziții similare în acest text de lege cu privire la inovații. Ca atare, termenul de 20 de ani prevăzut de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, ca durată de protecție a unui brevet de invenție, nu poate fi aplicat, prin analogie la un certificat de inovator.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 5455 din 2 Iunie 2006
La 28 februarie 2002 G.M. a chemat în judecată S.C. A. S.A. Slatina, solicitând instanței să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 20 miliarde lei despăgubiri civile, ca urmare a aplicării în procesul de producție a inovației realizată de reclamant sub denumirea "Dispozitiv articulație ciocan".
Prin sentința civilă nr. 941 din 29 octombrie 2002, Tribunalul Olt, secția civilă a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale invocată de reclamant și a anulat ca insuficient timbrată cererea de chemare în judecată, reținând, în esență, că litigiul generat de recunoașterea aplicării unei inovații în procesul de producție este de natură civilă și că reclamantul a refuzat să achite taxa de timbru datorată, fiind aplicabile dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997.
Prin decizia civilă nr. 36 din 3 martie 2003, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentința Tribunalului Olt și a trimis cauza spre competentă soluționare la același tribunal-secția comercială. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că realizarea tehnică este un element al fondului de comerț aparținând societății comerciale care o utilizează, iar litigiul generat de neplata drepturilor cuvenite autorului este un litigiu comercial.
Prin decizia civilă nr. 2830 din 27 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă a admis recursul declarat de S.C. A. S.A. Slatina împotriva deciziei civile nr. 36 din 3 martie 2003 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, a casat decizia și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:
Decizia recurată a fost pronunțată fără a se analiza în prealabil legalitatea măsurii de anulare a acțiunii ca insuficient timbrată dispusă de către prima instanță.
Obligativitatea analizării cu prioritate a acestui aspect are un deplin temei în dispozițiile imperative și de ordine publică ale art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997.
în acest cadru legal, instanța de apel putea păși la analizarea celorlalte aspecte ale litigiului, inclusiv a naturii civile sau comerciale a acțiunii, numai în măsura în care ar fi ajuns la concluzia că măsura anulării cererii a fost nejustificată.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova - secția civilă care, prin decizia intermediară nr. 333 din 12 noiembrie 2003, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 941 din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Olt, a anulat sentința și a reținut cauza spre rejudecare.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că potrivit art. 5 lit. b) din Legea nr. 146/1997, cererile formulate în domeniul drepturilor de autor și de inventator se taxează cu o sumă fixă de 300.000 lei, astfel încât în mod greșit reclamantului i s-a pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru prevăzută de art. 3 din același act normativ.
Prin încheierea nr. 3062 din 15 aprilie 2005, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis cererea formulată de pârâtă și a dispus strămutarea judecării apelului de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel Brașov, păstrând actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare.
Prin decizia civilă nr. 651/AP din 23 septembrie 2005, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamant.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele:
Reclamantul este titularul certificatului de inovator nr. 2176 emis în data de 25 octombrie 1982 de Ministerul Industriei Chimice cu privire la inovația "Dispozitiv articulație ciocan", înregistrată la data de 2 aprilie 1982 la întreprinderea de Aluminiu Slatina, devenită ulterior S.C. A. S.A. Slatina.
în temeiul art. 137 C. proc. civ., instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos cercetarea pricinii.
Este adevărat că prin încheierea de ședință din 10 decembrie 2003 Curtea de Apel Craiova s-a pronunțat asupra excepției prescripției și că prin încheierea de strămutare s-au păstrat actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare.
Păstrarea actelor la care se referă încheierea de strămutare sunt dispozițiile instanței inserate în dispozitivul încheierii de ședință, dispozitiv ce reprezintă acea parte de încheiere care leagă judecătorii și care reprezintă rezultat deliberării membrilor completului de judecată.
Inserarea în preambulul încheierii de ședință a mențiunii "respinge excepția, având în vedere că prin încheierea din 14 mai 2002 această excepție a fost respinsă în mod corect" nu echivalează însă cu rezolvarea excepției, ci reprezintă doar o simplă trimitere la o încheiere de ședință pronunțată de Tribunalul Olt, care a fost anulată prin decizia civilă nr. 333/2003 a Curții de Apel Craiova.
Analizând excepția invocată, Curtea de Apel Brașov a constatat că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:
în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 62/1974, sub imperiul căreia s-au născut raporturile juridice, ca efect al acordării certificatului de inovator.
Conform art. 68 din această lege, prin acordarea certificatului de inovator se recunoaște calitatea de autor al inovației, care poate da dreptul la evidențiere și promovare în muncă, la acordarea de ordine și medalii și alte distincții. Din redactarea textului de lege, rezultă că drepturile mai sus enumerate puteau fi acordate, neexistând o obligație a unității pârâte de a le acorda în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens.
Art. 73 prevedea că, pentru inovația care prezintă o importanță economică sau socială cu totul deosebită, la propunerea organizațiilor socialiste unde s-au aplicat, ministerele tutelare pot să aprobe, cu avizul instituțiilor centrale de cercetare, o premiere echivalentă cu cuantumul a cel mult trei retribuții tarifare lunare ale inovatorului.
în continuare, art. 80 prevedea că recompensele pentru inovațiile cu eficiență economică se vor plăti din economiile efectiv realizate în urma aplicării lor calculate potrivit dispozițiilor art. 37 și art. 38 din lege.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că inovația s-a aplicat în procesul de producție, iar conducerea unității a făcut demersuri pentru acordarea drepturilor bănești sub formă de premii către reclamant.
Dacă reclamantul nu a primit respectivele sume de bani, dreptul de a promova o acțiune civilă pentru valorificarea acestora era supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Unitatea pârâtă a întocmit la data de 11 februarie 1985 un referat, prin care recunoștea experimentarea și generalizarea inovației pârâtului și propunea premierea acestuia cu suma de 2.000 lei. Această adresă este cea mai recentă în raport de data introducerii acțiunii și are valoare de recunoaștere a datoriei făcută de cel în favoarea căreia curge prescripția.
Prin urmare, sunt incidente dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea cursului prescripției, astfel încât de la data de 11 februarie 1985 curge un nou termen de prescripție care se încheie la data de 11 februarie 1988.
Nu poate fi primită apărarea reclamantului potrivit căreia în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 64/1991, întrucât raporturile juridice între părți s-au născut și s-au consumat sub imperiul Legii nr. 62/1974, iar aplicarea Legii nr. 64/1991 ar conduce la încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul care a susținut, în esență, următoarele:
1. Instanța de apel, rejudecând cauza, a luat în discuție legalitatea și temeinicia conținutului încheierii din 10 decembrie 2003 a Curții de Apel Craiova, printr-o interpretare originală a dispozițiilor încheierii de strămutare pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție care a menținut actele efectuate anterior.
în acest fel, Curtea de Apel Brașov s-a transformat într-o veritabilă instanță de recurs încălcând prevederile art. 292/2 alin. (1) raportat la art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
2. în mod greșit instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care supune prescripției extinctive numai dreptul la acțiune având un obiect patrimonial.
Or, dreptul de inovator este un drept personal nepatrimonial, iar acțiunile în justiție pentru apărarea unui astfel de drept se caracterizează prin imprescriptibilitate.
Mai mult decât atât, în cauza supusă judecății este vorba despre un drept la despăgubire cuantificabil anual, în funcție de rezultate economice obținute de unitate.
Cum aceste rezultate sunt determinabile periodic, dreptul ca despăgubirile să fie cerute se naște tot periodic, în acest sens fiind aplicabile dispozițiile art. 12 și ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Totodată, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii art. 64/1991, reținând că s-ar încălca flagrant principiul constituțional al neretroactivității legii civile.
Art. 32 din Legea nr. 64/1991 stabilește în mod explicit că durata valabilității unui brevet de invenție (inovator) este de 20 de ani cu începere de la data constituirii depozitului național reglementar, iar în speță acest termen nu a fost depășit.
Recurentul a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond sau, după caz, rejudecarea cauzei de către instanța de recurs.
Recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Prima critică formulată de recurent vizează împrejurarea că, deși excepția prescripției dreptului la acțiune fusese respinsă de instanța de apel anterior strămutării, iar prin încheierea de strămutare acest act de procedură nu a fost desființat, instanța la care s-a strămutat judecata și care a soluționat procesul a admis excepția.
Practic, ceea ce i se reproșează instanței de apel de către recurent este faptul că a cenzurat o încheiere interlocutorie, prin care respingând excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța acceptase soluționarea pe fond a cauzei.
Trebuie observat că, de fapt, Curtea de Apel Brașov nu s-a comportat ca o instanță de control judiciar față de încheierea Curții de Apel Craiova, deoarece nu a dispus casarea ori modificarea acesteia.
Critica recurentului privește, de fapt, încălcarea art. 268 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia judecătorii sunt legați de acele încheieri care, fără a hotărî în totul asupra pricinii, pregătesc dezlegarea ei și se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
într-adevăr, prin încheierea din 10 decembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins excepția de prescripție a dreptului la acțiune invocată de pârâtă.
Judecătorii care au admis ulterior excepția, după strămutarea pricinii, nu s-au considerat legați de această încheiere, deoarece soluția dată asupra excepției nu este motivată.
Dacă s-ar fi considerat legați de această încheiere, ar fi trebuit să argumenteze ei înșiși soluția în cuprinsul deciziei, ceea ce ar fi presupus că și-o însușesc, ca fiind temeinică și legală.
Judecătorii aflați într-o atare situație au, așadar, de optat între a respecta dispozițiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ. și a păstra soluția dată excepției, indiferent dacă ei înșiși o consideră sau nu corectă sau de a reveni asupra măsurii dispuse prin încheierea interlocutorie, pentru a nu risca să pronunțe o soluție greșită soluționând fondul cauzei.
în speță, instanța de apel a optat pentru cea de a doua variantă, iar soluția va fi păstrată, deoarece, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, dreptul la acțiune al reclamantului este, într-adevăr, prescris.
Soluția pentru care a optat instanța de apel este cu atât mai justificată cu cât, fiind vorba despre o excepție de ordine publică, ar fi putut fi ridicată inclusiv în fața instanței de recurs.
Chiar dacă, respectând încheierea interlocutorie, instanța ar fi soluționat cauza pe fond, reiterarea excepției prescripției dreptului la acțiune în recurs ar fi avut același rezultat, al admiterii excepției.
2. Referitor la soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune:
2.1 Recurentul-reclamant susține, că acțiunea sa este imprescriptibilă, deoarece are ca obiect un drept de proprietate intelectuală, care nu este supus prescripției, iar aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Această critică este nefondată.
Recurentul invocă în motivarea cererii de chemare în judecată calitatea sa de autor al unei creații intelectuale, dar o astfel de calitate dă naștere atât unor drepturi morale, cât și unor drepturi patrimoniale în favoarea autorului.
Prin cererea adresată instanței, reclamantul nu se plânge de încălcarea vreunui drept moral, ci de încălcarea de către pârâtă a dreptului patrimonial de utilizare a inovației, pentru care reclamantului i s-a atestat calitatea de autor și solicită obligarea pârâtei la despăgubiri bănești.
Prin urmare, cererea sa are un obiect patrimonial și este supusă prescripției, cum corect a sesizat instanța de apel, făcând aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
2.2 în ceea ce privește dreptul substanțial, corect a stabilit că, certificatul de inovator a fost obținut de reclamant în anul 1982, sub imperiul Legii nr. 62/1974 și că, pentru drepturile recunoscute inovatorului de acel act normativ, dreptul la acțiune s-a prescris.
Astfel, art. 73 din Legea nr. 62/1974 prevedea - pentru inovațiile de o importanță economică deosebită - posibilitatea unei recompense în bani, echivalentă cu trei retribuții lunare.
Dreptul la o astfel de recompensă a fost recunoscut reclamantului de către pârâtă la data de 11 februarie 1985 și, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, de la acea dată curge termenul de prescripție de trei ani, termen care s-a împlinit la 11 februarie 1988.
2.3 Recurentul susține că dreptul său la despăgubiri bănești pentru utilizarea inovației își are temeiul în Legea nr. 64/1991 și că acțiunea sa a fost formulată în termenul de 20 de ani de la data constituirii depozitului național reglementar, prevăzut de art. 31 din lege.
Și această critică este nefondată.
în primul rând, recurentul confundă durata de protecție a unei invenții, care este intervalul de timp în care autorului invenției îi sunt recunoscute drepturile patrimoniale, cu termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru încălcarea acestor drepturi.
Astfel, în interiorul duratei de protecție a invenției, pentru fiecare încălcare a unui drept patrimonial curge un termen de prescripție distinct, după regulile prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
în al doilea rând, termenul de 20 de ani este prevăzut de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 - care a abrogat și a înlocuit Legea nr. 62/1974 - ca durată de protecție a brevetului de invenție, or în speță reclamantul este autor al unei inovații, iar dispozițiile art. 31 nu pot fi extinse prin analogie.
în al treilea rând, trebuie observat că Legea nr. 64/1991 conține o serie de dispoziții tranzitorii și finale prin care prevede în ce situații dispozițiile sale se aplică și cererilor de brevet formulate anterior intrării sale în vigoare ori invențiilor brevetate anterior acestui moment.
Astfel, cu privire la drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, există o serie de prevederi în art. 70.
Nu există dispoziții similare în textul de lege menționat referitoare la inovații.
Dacă totuși reclamantul se consideră îndreptățit la astfel de despăgubiri în temeiul legii noi, acțiunea în valorificarea pretențiilor trebuia introdusă în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a acesteia.
Și din această perspectivă, acțiunea introdusă abia la data de 28 februarie 2002 apare ca fiind prescrisă.
Cum toate aceste critici, sunt nefondate, înalta Curte a menținut decizia instanței de apel și a respins recursul ca nefondat.
| ← Brevet de invenție. Termenul de prescripție a dreptului la... | Litigiu de muncă. Calitatea procesuală a sindicatului.... → |
|---|
