ICCJ. Decizia nr. 1340/2006. Civil. Acţiune în concurenţă neloială. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1340
Dosar nr. 15291/1/2006
Şedinţa publică din 13 februarie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia comercială şi de contencios administrativ, la 10 martie 2005 reclamanta SC S.E. SRL Cluj-Napoca a chemat în judecată pe pârâta SC M&F L. SRL pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că pârâta a încălcat dreptul reclamantei privind folosirea exclusivă a mărcii „C.L.", să constate că pârâta a săvârşit acte de concurenţă neloială împotriva reclamantei, să fie obligată pârâta să înceteze definitiv să folosească marca înregistrată de reclamantă, să dispună publicarea într-un ziar naţional, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii, să oblige pârâta la 50.000 euro daune morale.
În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanta este titulara dreptului de folosire exclusivă a mărcii înregistrate „C.L." pentru care a obţinut certificatul de înregistrare nr. 54373 eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Pentru această marcă, reclamanta a obţinut protecţia pe teritoriul României pe o perioadă de 10 ani, începând cu 30 octombrie 2002, pentru clasele 11 – corpuri de iluminat, 21 – sticlă şi abajururi de sticlă pentru corpuri de iluminat, 24 – abajururi textile.
În martie 2004 reclamanta a încunoştinţat-o pe pârâtă în legătură cu dreptul său, prin răspunsul scris trimis pârâta obligându-se să schimbe denumirea pe care o folosea.
Prin sentinţa civilă nr. 1305 din 17 octombrie 2005 Tribunalul Arad, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea şi a constatat că pârâta a încălcat dreptul reclamantei de folosire exclusivă a mărcii „C.L.", a constatat că aceasta a săvârşit acte de concurenţă neloială şi a obligat-o să plătească reclamantei suma de 8.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale. Au fost respinse capetele de cerere privind obligarea la încetarea folosirii mărcii şi publicarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a dobândit, începând cu 30 octombrie 2002, dreptul asupra mărcii „C.L." pentru următoarele clase de produse: corpuri de iluminat, sticlă şi abajururi din sticlă pentru corpuri de iluminat şi abajururi textile.
Pârâta a folosit denumirea „C.L." pentru magazinul din Arad, şi a schimbat această denumire doar la aproximativ 1 an de la primirea înştiinţării prin care reclamanta îi solicita să înceteze folosirea sa.
De la momentul notificării de către reclamantă, 29 martie 2004, pârâta şi-a exercitat activitatea comercială sub denumirea „C.L." cu rea-credinţă, în condiţiile în care ştia că reclamanta este titulara dreptului la această marcă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi. Prin Decizia civilă nr. 47 din 13 februarie 2006 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtei, schimbând în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că pârâta, având un punct de lucru cu denumirea „C.L.", nu a încălcat dreptul de proprietate exclusivă al reclamantei asupra mărcii „C.L." deoarece nu a comercializat produse sub marca respectivă, ci a comercializat corpuri de iluminat cu denumirea SC M&F L.SRL. Noţiunea de marcă şi de denumire comercială nu se confundă şi au o reglementare juridică diferită.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă critica, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
Hotărârea instanţei de apel, deşi redactată pe 7 pagini, este surprinzător de lacunară. Instanţa de apel a tratat cu nepermis de mare uşurinţă toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei.
Instanţa a omis să se pronunţe asupra temeiniciei sau netemeiniciei celorlalte capete de cerere cu privire la constatarea actelor de concurenţă neloială, obligarea pârâtei la încetarea definitivă a folosinţei sub sancţiunea de daune cominatorii, obligarea la publicarea într-un ziar a dispozitivului hotărârii, sub sancţiunea daunelor cominatorii.
Din probele administrate a rezultat că reclamanta are înregistrată marca „C.L." şi sub această marcă comercializează produse corpuri de iluminat. Produsele comercializate prin magazinele reclamantei nu poartă eticheta cu marca „C.L.", ci sunt produse ce poartă pe ambalaj marca societăţii şi anume SC S.E. SRL. Prin urmare, reclamanta are marca înregistrată pe servicii pentru corpuri de iluminat şi în aceeaşi situaţie se află şi pârâta care foloseşte fără drept o marcă înregistrată.
Pârâta a recunoscut că încalcă dreptul de folosire exclusivă a reclamantei, prin două acte existente la dosarul cauzei, răspunsul la convocare şi actul adiţional al societăţii pârâte prin care s-a modificat denumirea magazinelor sale.
Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi în partea privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, obligând în mod nelegal pe reclamantă să plătească pârâtei o sumă calculată la cuantumul pretenţiilor cerute şi nu la cuantumul pretenţiilor admise.
Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului.
Analizând hotărârea instanţei de apel, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs şi în raport de dovezile administrate înaintea instanţelor de fond, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
1. Reclamanta a sesizat instanţa cu o acţiune având un capăt de cerere principal, constatarea săvârşirii de către pârâtă a unor acte de concurenţă neloială, şi mai multe capete de cerere accesorii, obligarea pârâtei la încetarea folosirii mărcii înregistrate de reclamantă, publicarea într-un ziar de largă circulaţie a dispozitivului hotărârii, obligarea pârâtei la daune morale.
Specific cererii accesorii este faptul că soluţia dată asupra ei depinde de soluţia dată cererii principale. De vreme ce, evocând fondul, instanţa de apel a ajuns la concluzia că pârâta nu a săvârşit acte de concurenţă neloială şi a respins capătul de cerere principal, nu mai era necesar să se pronunţe şi asupra fiecărui capăt de cerere accesoriu. Prin respingerea cererii principale sunt soluţionate, implicit, şi cererile accesorii.
Drept urmare, critica privind redactarea necorespunzătoare şi omisiunea instanţei de a analiza toate cererile cu care a fost învestită prima instanţă nu este întemeiată;
2. Societatea pârâtă a folosit denumirea „C.L." pentru magazinul situat în Arad, din 22 februarie 2001. Reclamanta a constituit depozitul naţional reglementar al mărcii „C.L." la 30 octombrie 2002.
Atât marca cât şi firma „C.L." sunt semne distinctive a căror funcţie comună este aceea de a-i identifica pe comercianţi şi produsele sau serviciile acestora.
Prin înscrierea denumirii sociale „C.L." în registrul comerţului pârâta a dobândit un drept de folosinţă exclusivă asupra însemnului respectiv. De vreme ce pârâta şi-a înscris această denumire, nu se poate considera că folosirea ei este contrară practicilor loiale în activitatea comercială, în scopul de a induce în eroare consumatorii, astfel încât să fie calificată ca un act de concurenţă neloială. Nu s-a probat că prin folosirea numelui firmei „C.L." de către pârâtă s-ar fi produs în mintea consumatorilor o confuzie între cei doi comercianţi şi produsele acestora.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că firma şi marca au regimuri juridice diferite. Firma individualizează comerciantul iar marca individualizează produsul sau serviciul. De vreme ce pârâta nu a comercializat produse sub marca înregistrată de reclamantă, nu s-a săvârşit un act de concurenţă neloială;
3. Nu este întemeiată nici critica privitoare la cuantumul taxei judiciare de timbru achitate de adversar şi la care recurenta a fost obligată în cadrul cheltuielilor de judecată.
Dacă aprecia că pârâta a achitat o taxă judiciară de timbru într-un cuantum greşit trebuia să solicite reexaminarea acesteia în condiţiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, nefiind deschisă direct calea recursului pentru acest motiv.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legilor materiale incidente în cauză, astfel încât a pronunţat o soluţie legală.
Nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC S.E. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 47 din 13 februarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 186/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1329/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
