ICCJ. Decizia nr. 151/2006. Civil. Rectificare carte funciară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 151.
Dosar nr.2103/59/2006
Şedinţa publică din 19 februarie 2007
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin acţiunea formulată de reclamanta SC D.A. SA Arad s-a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.L. constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 25 octombrie 1947 între vânzătoarea D.H., prima fabrică maghiară de bere din Budapesta şi cumpărătorii C.T., I.T. şi soţia sa V.E., al căror moştenitor este pârâtul, contract prin care s-au vândut imobilele înscrise în C.F. Arad nr. top 271/23 şi 271/24 împreună cu casa supraedificată, dependinţe, 2 magazii în cote de ½ lui C.T. şi ½ lui I.D. şi soţiei, constatarea nulităţii absolute a actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 1948 prin care I.D. şi soţia au înstrăinat cota lor de 1/2 cumpărătorului C.T. şi radierea înscrierii provizorii din C.F. de sub B 10 în favoarea pârâtului C.L.
În motivarea cererii s-a arătat că imobilul în litigiu, situat în Arad, a fost trecut în proprietatea statului prin efectul Legii 119/1948, iar în cursul anului 1992, în cadrul procesului de privatizare a devenit proprietatea reclamantei şi a SC A.C.M.G. Arad. Imobilul a fost scos din circuitul civil prin efectul Legii nr. 91/1945 pentru înfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice.
Prin sentinţa civilă nr. 178 din 16 februarie 2006 Tribunalul Arad a respins acţiunea reţinând că dispoziţiile Legii 91/1945 nu au avut ca efect scoaterea din circuitul civil a bunurilor statelor inamice sau a cetăţenilor acestora, ci, scopul acestei legi a fost acela de a conserva aceste bunuri. Mai mult, Decretul-lege nr. 826/1946, intrat în vigoare înainte de semnarea primului contract atacat prin prezenta cerere, stipula la art. 2 alin. (2) că dispoziţiile Legii nr. 91/1945 nu sunt aplicabile în privinţa imobilelor cu destinaţie de locuinţă, iar în cauză, imobilele au destinaţie de locuinţă, aspect ce rezultă chiar din cuprinsul contractului( fila 11 a dosarului de fond). De asemenea, tot anterior primului contract contestat a intrat în vigoare şi Decretul-lege nr. 998/1946, care la art. 1 lit. a) stipula că dispoziţiile Legii 91/1945 nu se aplică bunurilor aparţinând statului ungar sau cetăţenilor unguri.
Având în vedere aceste aspecte nu se poate reţine nulitatea celor două contracte de vânzare cumpărare pentru fraudă la lege.
Cât priveşte cel de-al doilea capăt de cerere s-a reţinut că înscrierea provizorie a avut la bază o decizie definitivă, iar radierea nu poate fi justificată decât prin prezentarea deciziei irevocabile pronunţată în acelaşi proces.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta SC D.I. SA arătând că în mod greşit prima instanţă a reţinut că dispoziţiile Legii 91/1945 nu se aplică imobilelor cu destinaţie de locuinţă, conservarea imobilelor este de fapt o scoatere din circuitul civil. De asemenea, contractele de vânzare cumpărare nu au fost încheiate în formă autentică.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 217 din 22 iunie 2006 a respins apelul ca nefondat reţinând că numai interzicerea actelor de dispoziţie reprezintă o scoatere a bunurilor din circuitul civil, actul de conservare se referă la orice măsură prin care se urmăreşte ocrotirea şi păstrarea unui bun.
În mod corect s-a reţinut că la data încheierii primului contract de vânzare cumpărare Legea nr. 91/1945 nu mai era aplicabilă ca urmare a intrării în vigoare a Decretului-lege 826/1946.
Imobilul în litigiu, la data vânzării avea destinaţia de casă de locuit conform extrasului de C.F. Vânzătoarea imobilului a avut şi o fabrică de bere, dar în alt imobil, fabrică ce şi-a încetat activitatea în anul 1930 conform adresei din 19 aprilie 1933.
Cele două contracte de vânzare-cumpărare, conform legislaţiei în vigoare la momentul încheierii acestora, respectiv art. 1127, art. 1174 C. civ. şi art. 38 din Decretul 115/1938 au deplină putere şi efecte între părţi, forma autentică fiind impusă ulterior, prin Decretul 151/1950.
S-a mai reţinut că imobilul, casă de locuit, nu putea fi naţionalizat în baza Legii 119/1948, ceea ce şi explică deţinerea lui şi după anul 1948, până în anul 1957, de către tatăl pârâtului, iar preluarea de către stat a avut loc abuziv, numai în fapt şi întabulat ca naţionalizat abia în 1968.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta SC D.I. SA, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- imobilul în litigiu a avut destinaţia de fabrică de bere
- în mod greşit s-a reţinut că doar actul de dispoziţie reprezintă o veritabilă scoatere din circuitul civil a bunului
- în mod greşit s-a reţinut că imobilele cu destinaţie de locuinţă nu intră sub incidenţa Convenţiei de armistiţiu
- cele două contracte de vânzare cumpărare trebuiau încheiate în formă autentică pentru a fi valabile.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Afirmaţia recurentei potrivit căreia imobilul în litigiu a avut destinaţia de fabrică de bere la data vânzării este contrazisă de probele administrate în cauză, potrivit cărora imobilul, teren şi construcţie, a fost înstrăinat drept casă de locuit.
Astfel, din cuprinsul primului contract de vânzare cumpărare, perfectat la data de 25 octombrie 1947, rezultă că vânzătoarea a înţeles să înstrăineze un teren cu casa supraedificată, compusă din parter cu 5 camere şi etaj cu 7 camere, 2 bucătării şi restul de dependinţe, iar în curte două magazii, imobilele fiind închiriate, iar cumpărătorii urmează a se substitui în contractele de închiriere în locul vânzătoarei.
De asemenea, conform extrasului de C.F. Arad, imobilul a fost înscris ca teren intravilan şi casă. Fabrica de bere deţinută de vânzătoarea D.H. a funcţionat într-un alt imobil situat în Aradul Nou, aşa cum rezultă din adresa emisă în anul 1933 şi depusă, în copie, la fila 30 a dosarului de apel.
Referitor la cea de-a doua critică formulată de recurentă este de precizat că imobilele scoase din circuitul civil nu pot fi înstrăinate sau dobândite prin acte juridice civile, astfel încât, instanţa de apel a reţinut corect că numai interzicerea actului de dispoziţie reprezintă o veritabilă scoatere din circuitul civil.
Legea nr. 91/1945, prin art. 2 lit. b), a dispus supravegherea şi controlul asupra întreprinderilor comerciale şi industriale, iar Decretul-lege 998 din 28 noiembrie 1946, intrat în vigoare anterior perfectării celor două contracte din litigiu, a stipulat expres că prevederile Legii 91/1945 nu se aplică bunurilor aparţinând Statului maghiar sau cetăţenilor acestuia. Mai mult, la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare erau în vigoare şi dispoziţiile Legii 826/1945, potrivit cărora Legea nr. 91/1945 nu se aplică imobilelor cu destinaţie de locuinţă, iar imobilul în litigiu avea această destinaţie, astfel cum s-a menţionat anterior.
Faţă de aceste prevederi legale, este evident că imobilul în litigiu se afla în circuitul civil la data înstrăinării, iar cauza care a stat la baza încheierii contractelor a fost o cauză licită, conform prevederilor art. 967 C. civ.
Forma autentică a contractelor de vânzare cumpărare privind imobilele terenuri cu sau fără construcţii a fost cerută ad solemnitateam, începând cu anul 1950, conform decretelor nr. 151 şi 221/1950. Contractele a căror anulare se solicită în speţă, au fost perfectate anterior anului 1950, respectiv la 25 octombrie 1947 şi 5 martie 1948, date la care legislaţia civilă în vigoare nu impunea redactarea lor în formă autentică.
Conform art. 17 din Legea nr. 115/1938 se impunea doar întabularea drepturilor reale asupra imobilelor.
În speţă, dreptul dobândit conform primului contract încheiat la 25 octombrie 1947 nu a fost întabulat, situaţie care nu poate conduce la anularea convenţiei, ci la intentarea unei acţiuni în prestaţie tabulară conform art. 24 din lege.
De altfel, în cel de-al doilea contract, din 5 martie 1948, părţile au precizat caracterul de drept extratabular al dreptului transmis şi acordul pentru întabularea lui. De menţionat sunt şi dispoziţiile art. 20 din Legea 115/1938 conform cărora, în cazul dobândirilor succesive, cel din urmă îndreptăţit va putea cere înscrierea dovedind prin înscrisuri originale întregul şir al actelor juridice care întemeiază înscrierea.
În consecinţă, hotărârea pronunţată în cauză este legală, iar recursul se va respinge ca nefondat.
În raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 800 RON, către intimatul pârât C.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC D.I. SA împotriva deciziei nr. 217 din 22 iunie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către intimatul C.L..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 19 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1526/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 147/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
