ICCJ. Decizia nr. 1604/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1604
Dosar nr. 15500/3/2006
Şedinţa publică din 21 februarie 2007
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul V.N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 867.470.741 lei reprezentând daune morale şi la 15.000.000.000 lei cu titlu de daune materiale, pentru arestarea sa pe nedrept pe perioada 26 iulie 2001-23 august 2001 şi de asemenea pentru perioada cuprinsă între 2001 – până la 15 noiembrie 2004, data când a fost achitat pentru infracţiunea de luare de mită (întrucât fapta nu a fost săvârşită de către reclamant).
Prin sentinţa nr. 1515 din 28 decembrie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâtul la 1 miliard lei cu titlu de daune morale către reclamant, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune materiale.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că, deşi reclamantul a cerut daune morale în cuantum de 15 miliarde lei, prin probele administrate în cauză, acesta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferinţelor sale) în aşa fel încât să se justifice suma pretinsă, ca reparaţie, cu acest titlu.
Sub aspectul prejudiciului moral, probele administrate au relevat împrejurări legate de implicaţiile morale pe care perioada arestării le-a avut asupra reclamantului, respectiv, asupra statutului social determinat de funcţia de ofiţer de poliţie în cadrul D.G.P., Municipiul Bucureşti; de implicaţiile pe plan afectiv legate de situaţia medicală creată membrilor familiei sale de arestarea sa pe nedrept, de situaţia la învăţătură (în acea perioadă reclamantul fiind student).
S-a reţinut de asemenea, că prejudiciul moral a fost determinat de încălcarea unui drept fundamental prevăzut de Constituţie şi anume, dreptul la libertate de care reclamantul a fost privat în mod abuziv pe o perioadă de 26 zile.
Toate aceste aspecte au condus instanţa la concluzia că daunele morale solicitate pot fi acordate în limita sumei de 1 miliard lei.
În privinţa daunelor materiale, s-a apreciat că acestea nu au fost dovedite, în condiţiile în care nu s-a probat legătura de cauzalitate dintre prejudiciul material invocat şi împrejurarea arestării preventive şi ulterior, a condamnării reclamantului.
Astfel, faptul că la dosar au fost depuse acte ce atestă plata cotelor de întreţinere, a posturilor telefonice sau a combustibilului pentru autoturismul proprietate personală, nu demonstrează existenţa vreunei legături de cauzalitate între plata acestor sume şi măsura arestării pe nedrept.
De asemenea, nu s-au depus acte din care să rezulte, aşa cum s-a pretins, deteriorarea situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate împotriva acestuia la locul de muncă (respectiv, suspendarea din funcţie şi ulterior, trecerea acestuia în rezervă în mod abuziv).
Nici împrejurarea că reclamantul a suferit o intervenţie chirurgicală, plătită din banii personali, nu a putut fi luată în considerare ca justificând pretenţiile materiale câtă vreme potrivit actelor medicale depuse la dosar a rezultat că aceasta a avut loc ulterior achitării sale şi nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate pe care o presupune angajarea răspunderii delictuale.
Împotriva sentinţei au declarat apel Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantul V.N.
1. În apelul său, reclamantul a criticat soluţia primei instanţe pentru respingerea pretenţiilor sale privind daunele materiale, arătând că a făcut dovada legăturii de cauzalitate pe care o presupun dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi în plus, deşi a solicitat instanţei de judecată efectuarea unei adrese la Direcţia de Poliţie a Municipiului Bucureşti, pentru a confirma faptul că a fost suspendat din funcţie şi apoi trecut în rezervă în mod abuziv, instanţa a refuzat emiterea adresei.
De asemenea, s-a susţinut că a fost apreciat greşit cuantumul daunelor morale, arătându-se că suma de 1 miliard lei vechi nu acoperă în totalitate prejudiciile morale suferite prin privarea de liberate în mod abuziv; că, deşi perioada de arest a fost de 26 zile, presiunile psihice au fost foarte mari, datorită faptului că reclamantul a fost încarcerat în aceeaşi celulă cu peroane pe care le arestase anterior.
2. Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa sub aspectul acordării daunelor morale.
În ce priveşte cuantumul acestora, s-a arătat că oricum, nu este justificat şi nici argumentat în mod corespunzător de către instanţa de fond.
În cauză, nu a fost administrată decât proba cu înscrisuri şi cu un singur martor şi, aşa cum reţine chiar instanţa în considerentele hotărârii atacate, „prin probele administrate, reclamantul nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul suferit şi împrejurarea arestării sale pe nedrept".
Prin Decizia nr. 209 din 18 mai 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul Ministerului Finanţelor Publice şi a admis apelul declarat de reclamant, schimbând în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 3 miliarde lei (vechi), cu titlu de daune morale, către reclamant.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În considerentele deciziei şi în justificarea soluţiei adoptate, s-a reţinut caracterul nefondat al criticii cu privire la neacordarea daunelor materiale, în condiţiile în care apelantul-reclamant nu a făcut dovada existenţei unei cauzalităţi între prejudiciul pretins încercat şi faptă, pentru a fi atrasă incidenţa art. 504 C. proc. pen.
S-a apreciat că înscrisurile depuse cu privire la plata cotelor de întreţinere sau la plata combustibilului pentru autoturismul reclamantului reprezintă cheltuieli curente ale acestuia, care n-au fost determinate de situaţia arestării.
Instanţa de apel a găsit însă întemeiată critica reclamantului privitoare la cuantumul daunelor morale, faţă de împrejurarea că s-a încălcat, prin lipsirea de libertate, un drept constituţional fundamental, faţă de regimul de detenţie aplicat şi încarcerarea reclamantului alături de persoane pe care acesta le arestase anterior, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, ceea ce a fost de natură să creeze o presiune psihică puternică asupra acestuia.
În aceste condiţii s-a prezumat că, în urma arestării preventive, sănătatea reclamantului s-a deteriorat şi a determinat intervenţia chirurgicală, ceea ce a provocat de asemenea, suferinţe fizice şi morale.
Pentru aceleaşi considerente care au condus la aprecierea apelului ca fondat, criticile Ministerului Finanţelor Publice vizând aspecte legate de acordarea daunelor morale, au fost apreciate neîntemeiate şi respinse în consecinţă.
Împotriva deciziei au declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
1. Ministerul Finanţelor Publice a susţinut că indicarea, în mod generic, a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., ca reprezentând temeiul juridic al acţiuni reclamantului, constituie un text de lege insuficient, întrucât temeiul acţiunii s-ar regăsi în primul rând în dispoziţiile art. 94-96 din Legea nr. 303/2004 (unde se precizează expres situaţiile în care statul răspunde pentru erorile judiciare).
Această precizare era importantă, pentru că impunea soluţia pe aspectul prescripţiei extinctive [având în vedere termenul de 1 an reglementat de art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004], iar instanţa era obligată, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ. să o pună în dezbatere.
În ce priveşte soluţia pe fond, s-a arătat că ea este nelegală, în condiţiile în care motivarea acordării daunelor morale s-a făcut prin susţineri neconforme, incluzându-se şi elemente care nu au nici o legătură cu răspunderea statală obiectivă în materie.
Or, câtă vreme nu s-a putut face dovada că statul român, prin reprezentanţii săi implicaţi în actul de justiţie, a determinat marginalizarea, neintegrarea socială a reclamantului, rezultate slabe la învăţătură ale acestuia, este evident că lipsesc condiţiile esenţiale ale răspunderii civile în cauză.
Instanţa nu a arătat în nici un fel modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor morale, fiind vorba doar de aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar.
2. În recursul exercitat de Ministerul Public, soluţia a fost criticată prin aceea că, într-un prim argument al deciziei, raţionamentul instanţei s-a bazat exclusiv pe susţineri ale reclamantului, care deşi a fost ofiţer şi a fost arestat 26 de zile în Arestul Inspectoratului General de Poliţie al Direcţiei Cercetări Penale, nu a prezentat nici o dovadă în sensul că a fost deţinut alături de persoane anterior cercetate penal de către reclamant.
Cel de-al doilea argument, în legătură cu starea sănătăţii reclamantului, care s-ar fi deteriorat în urma arestării preventive (şi ar fi necesitat intervenţii chirurgicale) se bazează tot pe o prezumţie, eronată, a instanţei, în condiţiile în care a fost vorba de un accident de circulaţie, ce s-a produs la 4 ani de la data punerii în libertate, neexistând nici o legătură de cauzalitate între urmările produse datorită accidentului şi starea de arest a reclamantului.
Cu referire la cuantumul daunelor morale, s-a arătat că acesta a fost supraevaluat, făcând-se trimitere în acest sens la jurisprudenţa CEDO, potrivit căreia, în cauze privind încălcarea dreptului la libertate, la integritatea fizică şi morală a persoanei şi la demnitatea ei, a acordat daune morale de valoare mult mai mică, respectiv, 7000 Euro (în cazul Barbu Anghelescu împotriva României) sau de 10.000 Euro (cauza Bursuc împotriva României).
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate, susţinând legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel.
Examinând recursurile declarate în cauză, Curtea constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente.
- Majorând cuantumul daunelor morale stabilite şi acordate de prima instanţă a fondului (de la 1 miliard la 3 miliarde lei), instanţa de apel s-a întemeiat doar pe prezumţii reţinute cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1203 C. proc. civ.
Potrivit textului menţionat, „magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii, care să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea".
Or, acest text de lege a fost ignorat întrucât în realitate, pentru a trage consecinţe în legătură cu situaţia reclamantului (situaţie care ar fi reclamat un prejudiciu moral), instanţa s-a bazat doar pe afirmaţii ale reclamantului (faptul că ar fi fost deţinut în arest alături de persoane cercetate penal anterior de către acesta) sau a reţinut împrejurări care nu se aflau într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pentru a angaja răspunderea civilă.
Pe acest ultim aspect, instanţa nu a arătat în ce ar fi constat relaţia de cauzalitate între intervenţia chirurgicală suferită de reclamant (ca urmare a unui accident de circulaţie produs în anul 2004, filele 194, 196, fond, la multă vreme după perioada arestării preventive) şi prejudiciul moral.
Prezumţia trasă în legătură cu deteriorarea stării de sănătate a reclamantului, dedusă din lipsirea acestuia de libertate, este lipsită de fundament în condiţiile în care faptul cunoscut (arestul preventiv) nu permite consecinţa în legătură cu o intervenţie chirurgicală ce îşi are cauza într-un eveniment ulterior.
Rezultă că aceste argumente, care au justificat soluţia instanţei de apel cu referire la prezumţii, nesocotesc de fapt, accepţiunea pe care legea o acordă acestui mijloc de probă (prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut", art. 1199 C. civ.).
Modificând Decizia tribunalului şi majorând cuantumul despăgubirilor morale, instanţa de apel s-a întemeiat în mod nelegal pe prezumţii „fără greutate şi puterea de a naşte probabilitatea".
Instanţa nu a pornit, aşa cum impune textul de lege, de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existenţa faptului vecin şi conex cu cel generator de drepturi, ci a pornit tot de la presupuneri, de la afirmaţii nedovedite ale reclamantului, care nu puteau conduce la prezumţii.
Astfel, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada că a fost deţinut în celulă alături de persoane anchetate anterior de acesta, prezumţia în legătură cu presiunea psihică la care acesta a fost supus, este nejustificată.
Tot astfel, în condiţiile în care nu a rezultat că intervenţia chirurgicală a fost determinată de arestul preventiv (producându-se la distanţă mare în timp şi în legătură cu un alt eveniment), prezumţia suferinţelor fizice şi morale determinate de această intervenţie, pusă în legătură cu starea de arest, este lipsită de fundament.
Aceste prezumţii aplicate în mod nelegal de către instanţa de apel impun concluzia caracterului nelegal al soluţiei adoptate.
- De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene, care este obligatorie în egală măsură ca şi normele Convenţiei, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, urmează să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate.
În acest sens, prin cele două hotărâri invocate în proces (cauza Anghelescu şi cauza Bursuc contra României), au fost stabilite despăgubiri morale de 10.000 Euro şi respectiv, 7000 Euro, pentru încălcarea art. 3 din Convenţie.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală (şi nu una având exclusiv scop patrimonial) impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite în apel.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse prin intermediul celor două recursuri au fost găsite întemeiate numai sub aspectul întinderii prejudiciului.
În ce priveşte temeiul juridic al acţiunii şi faptul că acesta ar fi trebuit să constea în dispoziţiile art. 94-96 din Legea nr. 303/2004, critica pe acest aspect, a Ministerului Finanţelor Publice este nefondată.
Astfel, potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care învestind instanţa de judecată, precizează, ca element al cererii de chemare în judecată şi cauza pretenţiilor sale (motivele de fapt şi de drept, conform art. 112 pct. 4 C. proc. civ.).
Or, reclamantul a indicat în drept dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., motivele de fapt ale cererii permiţând încadrarea pretenţiilor în acest text de lege.
Instanţa nu are posibilitatea, aşa cum în mod greşit rezultă din motivele recursului Ministerului Finanţelor, ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. şi în exercitarea rolului activ, să schimbe cauza acţiunii.
În consecinţă, faţă de considerentele arătate anterior, recursurile urmează să fie admise conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limita aspectelor de nelegalitate reţinute şi modificată în parte Decizia instanţei de apel, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe, de acordare a daunelor morale de 1 miliard lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 209 din 18 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte Decizia în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul V.N. împotriva sentinţei nr. 1515 din 28 decembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1656/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1641/2006. Civil → |
|---|
