ICCJ. Decizia nr. 1655/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1655
Dosar nr. 8724/54/2006
Şedinţa publică din 12 martie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 martie 2006, reclamanta F. Olt, societate cooperativă a chemat în judecată Poliţia municipiului Caracal şi Primăria Caracal, solicitând obligarea pârâtelor să emită decizie motivată privind notificarea nr. 1494 din noiembrie 2002, referitoare la restituirea în natură a suprafeţei de 11.640 mp teren intravilan situat în Caracal, judeţul Olt, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 100 RON cu titlu de daune cominatorii pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acţiunii până la emiterea dispoziţiei.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că a notificat primăria localităţii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, solicitarea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 11.640 mp, dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 802 din 19 iunie 1920, teren ce a intrat în proprietatea statului prin expropriere în temeiul Decretului nr. 141 din 30 mai 1988, emis de Consiliul de Stat al R.S.R.
Deşi s-a adresat Primăriei Caracal prin notificare la data de 9 noiembrie 2001, iar aceasta a înaintat cererea unităţii deţinătoare, pârâta din cauză, acestea nu au emis decizie motivată în conformitate cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care au solicitat admiterea cererii.
Prin sentinţa nr. 268 din 17 aprilie 2006, Tribunalul Olt, secţia civilă, a admis acţiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâta Poliţia municipiului Caracal, care a fost obligată să emită dispoziţie motivată privind modul de rezolvare a notificării reclamantei înregistrată sub nr. 1494 din noiembrie 2001 privind restituirea în natură a terenului intravilan în suprafaţă de 11.640 mp situat în Caracal, judeţul Olt.
A fost obligată pârâta la daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea obligaţiei.
Cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Caracal, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prima instanţă a reţinut în esenţă că pârâta, unitate deţinătoare, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală stipulată de prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, faţă de dispoziţiile legale evocate, ca şi cele prevăzute de art. 1073 C. civ., cererea introductivă a fost considerată ca întemeiată.
Dispoziţiile acestei hotărâri judecătoreşti au fost desfiinţate iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe urmare a admiterii apelului pârâtei prin Decizia nr. 692 din 22 septembrie 2006 a Curţii de Apel Craiova.
S-a reţinut că pârâta în cauză nu are, în raport cu prevederile Legii nr. 218/2002 personalitate juridică, lipsindu-i astfel capacitatea de folosinţă şi, implicit, cea de exerciţiu a unei cereri în justiţie.
Urmare a rejudecării cauzei, prin sentinţa civilă nr. 125 din 8 februarie 2007 a Tribunalului Olt, a fost admisă cererea introductivă şi obligate pârâtele Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Olt şi Primăria municipiului Caracal să emită dispoziţie motivată privind modul de rezolvare a notificării nr. 1494 din noiembrie 2001 privind restituirea în natură a terenului intravilan în suprafaţă de 11.640 mp, situat în Caracal, judeţul Olt.
Au fost obligate pârâtele la daune cominatorii de 100 RON/zi începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea obligaţiei.
Dispoziţiile acestei hotărâri judecătoreşti au fost confirmate prin Decizia nr. 585 din 7 mai 2007 a Curţii de Apel Craiova, urmare a respingerii apelurilor pârâtelor ca nefondate.
S-a reţinut temeinicia pretenţiilor reclamantei în raport de prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, cât şi faţă de conduita culpabilă a celor două pârâte care au nesocotit obligaţia instituită de aceste dispoziţii legale şi care se cuvine a fi sancţionate în modalitatea obligării la plata de daune cominatorii până la emiterea dispoziţiei motivată.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Olt, criticând-o pentru nelegalitate, critici încadrate în prevederile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a învederat că pronunţându-se în sensul reţinerii ca întemeiată a notificării reclamanţilor, ca şi a calităţii lor de persoane îndreptăţite, instanţele au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, competenţa soluţionării notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 revenind în exclusivitate entităţilor învestite prin lege, în cadrul procedurii administrative reglementată de prevederile art. 22 alin. (1) şi (4) din lege.
Greşit s-a dispus obligarea sa la emiterea deciziei/dispoziţiei prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001, deşi, astfel cum au arătat şi în faţa instanţelor de fond, au învederat că reclamanţii nu au depus integral actele cerute de lege pentru dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, deşi li s-a pus în vedere întregirea documentaţiei prin adresele nr. 38662 din 18 aprilie 2006, respectiv nr. 38662 din 29 mai 2006 depuse la dosarul cauzei.
Fiind dovedită lipsa culpei în nesoluţionarea notificării, greşit s-a dispus obligarea sa la emiterea actului prevăzut de legea specială, ca şi la plata de daune cominatorii, daune care, în atare condiţii, apar ca nefiind justificate şi datorate.
A mai arătat că nu are abilitare legală de a emite actul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, atribuţiune ce revine, potrivit dispoziţiei nr. 67717 din 16 septembrie 2002, exclusiv Ministerului Administraţiei şi Internelor, singura lor îndrituire fiind aceea de a efectua o analiză preliminară a cererilor depuse în procedura administrativă a legii.
Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate în apel ca şi a hotărârii primei instanţe şi în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii introductive ca neîntemeiată.
Recursul este fondat pentru şi în limitele considerentelor ce succed:
Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în situaţia în care se află la data depunerii cererii de restituire şi libere de orice serviciu".
Sintagma „indiferent în posesia cui se află în prezent" are în accepţiunea legii de reparaţii, astfel cum s-a stipulat prin prevederile pct. 9.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007 semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului (minister, primărie, instituţie publică, etc.) şi, pe de altă parte, a stabilirii momentului în funcţie de care se face calificarea persoanei ce are calitate de unitate deţinătoare în sensul legii, adică aceea care deţine imobilului respectiv la data intrării în vigoare a legii.
De necontestat, bunul solicitat în prezenta procedură declanşată prin notificarea reclamantei este deţinut de pârâtă, fiind sediu de poliţie şi teren aferent, astfel încât criticile privind eventuala lipsă de abilitare, în emiterea dispoziţiei, cu consecinţe asupra calităţii sale procesuale pasive, se vădesc a nu fi fondate.
Nu sunt fondate nici criticile constând în greşita obligare la emiterea actului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, prin aceste dispoziţii legale s-a instituit în sarcina unităţii deţinătoare notificate, obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii legale se poate proroga, potrivit dispoziţiilor pct. 25.1 din HG nr. 250/2007 numai în situaţia în care unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi în intervalul de 60 de zile prescris de lege, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Textul legal evocat prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, prorogarea termenului arătat, termen legal imperativ, nu operează de drept în beneficiul unităţii deţinătoare, fiind necesară îndeplinirea condiţiei menţionate şi care în cauză s-a materializat prin adresele invocate în căile de atac, dar care au fost emise după declanşarea procedurii judiciare, împrejurarea ce denotă întocmirea lor pro causa şi deci, cu rea credinţă, conduita care corect a fost sancţionată de instanţe.
Temporizarea procedurii de restituire reglementată de lege de reparaţie prin neemiterea actului prevăzut de art. 25 din contract cu invocarea unor susţineri nereale, de natură a afecta realizarea şi valorificarea dreptului subiectiv învederat şi recunoscut de legea specială, se constituie în suficiente elemente de natură a determina temeinicia cererii în justiţie, corect admisă de instanţe.
Atitudinea culpabilă a unităţii deţinătoare constă tocmai în nerespectarea obligaţiei precis determinată de lege şi care, contrar susţinerii recurentei este supusă, în conformitate cu prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, controlului judiciar.
Restabilirea legalităţii şi a dreptului subiectiv încălcat, recunoscut de lege de reparaţie nu se constituie, astfel cum neîntemeiat se invocă, în imixtiunea în activitatea altor organe ale statului, ci se încadrează în specificul activităţii judiciare, ca drept de acces la instanţă şi etapă a procedurii reglementată de cap. III din Legea nr. 10/2001.
Se constată a fi însă fondate criticile privind greşita obligare la plata de daune cominatorii, însă nu pentru argumentele invocate în recurs, ci justificat de faptul că instituţia analizată, creaţie a practicii judiciare nu şi-a găsit consacrare legală nici în dreptul comun şi nici în legea specială.
În acest sens art. 5803 C. proc. civ. reglementează executarea silită a altor obligaţii de a face şi prevede că în caz de refuz a deţinătorului de a îndeplini o obligaţie de a face, instanţa de executare poate obliga pe debitor la plata unei daune civile în favoarea statului şi, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol la plata de daune-interese, prevederi ce se constituie în unicele dispoziţii legale ce sancţionează neîndeplinirea unei obligaţii de a face, însă numai în faza execuţională.
Ca urmare, constatând că sancţiunea reţinută în sarcina pârâtei nu-şi are fundamentare legală, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi admis în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ., iar hotărârile casate în limitele celor sus reţinute, restul dispoziţiilor hotărârilor atacate urmând a fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie al judeţului Olt împotriva deciziei nr. 585 din 7 mai 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Casează în parte Decizia atacată şi, în parte, şi sentinţa nr. 125 din 8 februarie 2007 a Tribunalului Olt, secţia civilă, în sensul că înlătură obligarea pârâţilor Inspectoratul de Poliţie al judeţului Olt şi Primăria municipiului Caracal la plata daunelor cominatorii de 100 RON/zi începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea obligaţiei.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1941/2006. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1616/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
