ICCJ. Decizia nr. 1724/2006. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1724
Dosar nr. 383/57/2006
Şedinţa publică din 14 martie 2008
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 22 aprilie 2003, reclamanţii C.A. şi C.I. au chemat în judecată pârâta SC B.U. SA Ocna-Mureş solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:
- obligarea pârâtei la recunoaşterea reclamanţilor drept autori ai realizării tehnice la nivelul unităţii „Procedeu de pasivizare a aparatelor la fabricarea sodei amoniacale" în conformitate cu art.72 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, republicată;
- obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii de 5.000.000 lei pe zi de întârziere de la pronunţarea hotărârii şi până la încheierea contractului;
- obligarea pârâtei la plata sumei de 2.140.330.800 lei despăgubiri în urma aplicării realizării tehnice deosebite pentru anul 2002;
- obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000.000 lei daune morale:
- obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale pentru sumele solicitate de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1702 din 14 decembrie 2005 Tribunalul Alba, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 67 din forma iniţială a Legii nr. 64/1991, devenit art. 72 în urma republicării legii la data de 8 octombrie 2002, drepturile băneşti ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor şi unitate.
Încălcarea prevederilor alin. (1) şi (2) atrage obligaţia unităţii de a plăti despăgubirile autorului potrivit dreptului comun. Despăgubirile se determină în funcţie de rezultatele economice obţinute de unitate.
Pentru ca realizarea tehnică sa fie protejată în condiţiile dispoziţiilor legale menţionate este necesar ca aceasta să îndeplinească două condiţii de fond, respectiv necesitatea şi utilitatea realizării tehnice.
Prin expertiza tehnică administrată în cauză s-a stabilit că procedeul invocat de reclamanţi ca fiind realizare tehnică, respectiv procedeul de pasivizare a aparatelor la fabricarea sodei calcinate amoniacale, nu a fost aplicat de către societatea pârâtă, fiind prezentat societăţii abia la 17 februarie 2003, în timp ce se aplica industrial din septembrie 2001.
Realizarea procedeului tehnic s-a datorat unui colectiv larg, menţionat în procesul verbal nr. 5003/2003.
Cum procedeul a început a fi utilizat din luna septembrie 2001 şi a fost vizat în şedinţa din 11 octombrie 2001, nu sunt întrunite condiţiile noutăţii şi utilităţii prevăzute de art. 72 din Legea nr. 64/1991.
Prin Decizia nr. 191 din 6 iunie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.I., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al reclamantei C.A., decedată pe parcursul procesului, împotriva sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
În mod corect tribunalul nu şi-a întemeiat hotărârea pe expertiza efectuată de expertul C.V., deoarece acesta a fost recuzat iar cererea de recuzare a fot admisă prin încheierea din 12 februarie 2004.
În atare situaţie, proba hotărâtoare în cauză a fost expertiza efectuată de expertul N.M., care a concluzionat că sulfura de calciu a început să fie utilizată de către pârâtă din luna septembrie 2001, iar procedeul invocat de reclamant a fost prezentat unităţii abia la 17 februarie 2003.
Mai mult, din acelaşi raport de expertiză rezultă că reclamantul avea drept sarcină de serviciu atribuţii pentru realizarea şi implementarea unor procedee de reducere a consumurilor specifice de energie, cadru căruia i se subscris procedeul în discuţie.
De asemenea, reclamantul cunoştea şi avea obligaţia de a respecta prevederile Legii nr. 64/1991 precum şi ale Regulamentului de aplicare a acestei legi, pentru acordarea brevetelor de invenţie şi pentru înregistrarea realizărilor tehnice.
În speţă, nu sunt dovezi din care să rezulte că reclamantul a urmat procedura standard menţionată în adresa nr. 70644 din 4 iulie 2003 a O.S.I.M., în sensul de a înştiinţa unitatea asupra calităţii de autori ai unei realizări tehnice, a înregistrării cererii, declarării autorilor şi prezentării procedeului propus spre înregistrare în cadrul unităţii.
Lipseşte, de asemenea, procesul-verbal al Comisiei tehnice de specialişti, care să fi analizat procedeul propus şi să fi stabilit dacă acesta prezintă elemente de noutate şi de utilitate la nivelul societăţii.
Singurul document este referatul întocmit de reclamant în iunie 2001, pe care acesta l-a efectuat ca atribuţie de serviciu în calitatea pe care o avea la acea dată de şef serviciu P.P.U.P.
Curtea de apel a arătat că este neîntemeiată si critica referitoare la neanalizarea declaraţiilor de martori şi, având în vedere toate probele administrate în faţa tribunalului, precum şi expertiza contabilă realizată în faza apelului, curtea a concluzionat că acţiunea reclamantului nu este întemeiată şi că pârâta nu poate fi obligată la încheierea contractului şi la plata despăgubirilor prevăzute de art. 72 din Legea nr. 64/1991.
Acţiunea reclamantului a fost respinsă în întregime de către tribunal, aşa încât nu era necesar să se arate în dispozitiv, în mod separat, că se respinge fiecare din cele şase petite ale cererii de chemare în judecată.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul formulează următoarele critici:
1.La data de 16 mai 2007, a formulat o cerere de recuzare a judecătorilor M.A. şi C.C.M. pentru motivul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., pe considerentul că judecătorii s-au antepronunţat în cauza dedusă judecăţii.
Cererea a fost respinsă fără ca soluţia să fie motivată în fapt, cu o formulare lapidară, lipsită de orice substanţă, potrivit căreia motivele invocate de petent nu se încadrează în prevederile art. 27 C. proc. civ.
În realitate, judecătorii recuzaţi au respins cererile de probaţiune formulate de apărătorul reclamantului, deşi însuşi expertul susţinuse necesitatea completării raportului de expertiză.
În atare situaţie, în mod greşit cererea de recuzare a fost respinsă fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
2.În ceea ce priveşte fondul cauzei, în mod greşit s-a reţinut inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 64/1991.
Referitor la noutatea realizării tehnice, aceasta a fost dovedită în condiţiile în care, ulterior datei de 21 iunie 2001 s-a analizat de către compartimentele specializate din societate oportunitatea şi eficienţa procedeului, realizarea tehnică fiind aplicată la nivelul pârâtei.
La data de 11 octombrie 2001, prin procesul verbal nr. 3 A s-a avizat de către comisia tehnico-economică şi s-a aprobat de către directorul general punerea în aplicare a realizării tehnice noi la nivel de unitate.
Noutatea acestei realizări este stabilită nu numai la nivel de unitate, ci chiar la nivel naţional, iar mărturie stau brevetele de invenţie 120080 şi 120190 din anul 2005 obţinut pentru aceste realizări.
În acelaşi sens, recurentul invocă raportul de expertiză efectuat de către expertul chimist C.V.
Cea de-a doua condiţie a utilităţii realizărilor tehnice era, de asemenea, îndeplinită, în acest sens fiind toate probele de la dosar.
În continuare, recurentul enumeră toate probele considerate relevante sub acest aspect, conducând la concluzia că procedeul este util şi profitabil societăţii pârâte.
În ceea ce priveşte calitatea de autor, din actele depuse la dosarul cauzei rezultă cu certitudine că autorul realizării tehnice sunt C.I., C.A. , M.I. şi P.I.
Acest lucru este demonstrat de referatul nr. 19 din 21 iunie 2001, de procesul verbal 3 A din 11 octombrie 2001, de nota de acord încheiată între coautori la 12 februarie 2003 şi de proiectul de contract de cesiune din 17 ianuarie 2003 şi confirmat de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
Societatea pârâtă încearcă inducerea în eroare a instanţei cu privire la faptul că realizarea tehnică nu este doar creaţia autorilor menţionaţi, ci a unui colectiv nominalizat după introducerea acţiunii.
Recurentul mai susţine că tribunalul nu ar fi trebuit să-şi întemeieze hotărârea pe adresa nr. 706443 din 4 iulie 2003 a O.S.I.M., deoarece un punct de vedere exprimat de un funcţionar şi care nu a fost însuşit de către şeful serviciului nu poate să completeze o lege şi nici să suplinească normele de aplicare a acesteia.
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 prevede că în aplicarea acestui regulament, directorul general al O.S.I.M. emite instrucţiuni care se publică în Monitorul Oficial al României partea I-a.
Prin urmare, atât timp cât instrucţiunile la care se referă adresa O.S.I.M. nu sunt publicate în Monitorul Oficial, nu sunt opozabile părţilor şi nu pot sta la baza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti.
În realitate, procedura operaţională invocată de pârâtă a fost respectată.
Astfel, la data de 21 iunie 2001, a fost înaintat Consiliului de administraţie referatul înregistrat cu nr. 19 prin care reclamanţii ofereau posibilitatea societăţii de reducere a costului de fabricaţie a unor produse prin aplicarea unei idei noi care aparţinea reclamantului şi altor colegi din cadrul staţiei pilot.
Deşi iniţial actul a fost semnat numai de reclamant, ulterior a învederat că la conceperea realizării tehnice au participat şi ceilalţi trei coautori: C.A. , M.I. şi P.I.
La data de 11 octombrie 2001, s-a avizat de către comisia tehnico-economică şi s-a aprobat de către directorul general punerea în realizare a tehnicii noi.
În atare situaţie, recurentul susţine că şi-a îndeplinit obligaţia de încunoştinţare a unităţii în legătură cu realizarea tehnică potrivit Legii nr. 64/1991.
Procedura operaţională invocată de pârâtă şi reţinută de instanţă a fost prevăzută de Legea nr. 62/1974, care a fost abrogată prin Legea nr. 64/1991.
Noua lege nu mai prevedea obligativitatea unei astfel de proceduri operaţionale, motiv pentru care nu i se poate imputa recurentului nerespectarea acestei proceduri.
În ce priveşte renunţarea recurentului la efectuarea unei contraexpertize tehnice, aceasta s-a datorat împrejurării că într-un interval de 5 luni nu a putut fi numit nici măcar un singur expert, ceea ce presupunea o prelungire a duratei procesului.
Principiul continuităţii completului de judecată a fost încălcat grav, deoarece de la data înregistrării şi până în prezent, dosarul a fost judecat de 16 complete.
Recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată ulterior.
Intimata S.C. G.H.C.L. U. România S.A. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este, într-adevăr, nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1.Cererea de recuzare a fost soluţionată printr-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 27 pct. 7 C. proc. civ., deoarece, prin respingerea unei cereri de probe instanţa nu este culpabilă de a se fi antepronunţat, aşa cum susţine recurentul.
Soluţionarea unei cereri referitoare la probe constituie o etapă a judecăţii, cu care instanţa a fost învestită şi chiar dacă aceasta poate prefigura, fie şi sub anumite aspecte, hotărârea care s-ar putea pronunţa în cauză, ea nu constituie un motiv pentru care judecătorii să poată fi recuzaţi, sub cuvânt că şi-au spus deja părerea cu privire la pricină.
Cum soluţia dată cererii de recuzare, ca de altfel şi motivarea acesteia, întrunesc exigenţele legale anterior menţionate, motivul de recurs invocat de recurent, care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., este nefondat.
2. Nici critica referitoare la nerespectarea principiului continuităţii completului de judecată, care se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 2 C. proc. civ., nu este întemeiată.
Textul de lege menţionat sancţionează prin casarea hotărârii situaţia în care aceasta a fost dată de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.
Cum în speţă hotărârea a fost dată de judecătorii care au participat la dezbaterile din şedinţa publică din data de 30 mai 2007, este fără relevanţă din perspectiva art. 304 pct. 2 C. proc. civ., că, din diferite motive, la alte termene ar fi participat la judecată şi alţi judecători.
3.În ceea ce priveşte, fondul cauzei, recurentul formulează mai multe critici care privesc modul de interpretare a probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, critici care nu pot fi valorificate în recurs, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 72 din Legea nr. 64/1991, critica de nelegalitate formulată de recurent, care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul şi soţia sa, al cărei unic moştenitor este, au solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului cu privire la despăgubirile cuvenite reclamanţilor ca autori ai unei realizări tehnice, precum şi la plata acestor despăgubiri estimate de reclamanţi la suma de 2 140 330 800 lei.
Potrivit art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 drepturile băneşti ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unităţii şi utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor şi unitate.
Încălcarea acestei prevederi legale atrage, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, obligarea unităţii de a plăti autorului despăgubiri potrivit dreptului comun.
În speţă, curtea de apel a reţinut că reclamanţilor nu li s-a atestat calitatea de autori ai realizării tehnice pentru care pretind despăgubiri băneşti.
Or, atestarea calităţii de autor al realizării tehnice este o condiţie prealabilă şi indispensabilă pentru plata drepturilor cuvenite în această calitate.
Verificând înscrisurile depuse la dosar, curtea de apel a constatat că reclamanţii nu au urmat procedura standard, la care se referă răspunsul dat de O.S.I.M. prin adresa din 4 iulie 2003.
Recurentul reclamant susţine că instanţa de apel nu putea să-şi întemeieze soluţia pe această adresă, care conţine punctul de vedere al unui funcţionar din cadrul O.S.I.M. şi că Legea nr. 64/1991 nu prevede o procedură de urmat pentru atestarea calităţii de autor al unei invenţii.
În realitate, instanţa de apel a analizat adresa O.S.I.M. în contextul tuturor celorlalte probe administrate în cauză şi nu i se poate imputa vreo încălcare a legii, care să atragă incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, chiar dacă Legea nr. 64/1991 nu conţine prevederi care să reglementeze procedura atestării calităţii de autor al unei realizări tehnice şi nici în Monitorul Oficial nu s-au publicat norme emise în acest scop de către O.S.I.M., art. 72 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 prevede în mod expres că unitatea care aplică realizarea, are obligaţia să ateste calitatea de autor, iar nerespectarea acestei obligaţii atrage sancţiunea prevăzută în alin. (3), aceea plăţii de despăgubiri.
Or, ceea ce s-a reţinut ca situaţie de fapt, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, este faptul că reclamanţii nu au formulat către pârâtă o cerere în sensul ca aceasta să le ateste calitatea de autori ai realizării tehnice şi, prin urmare, nici nu s-a întocmit vreun proces-verbal prin care o comisie de specialitate să ateste că realizarea revendicată întruneşte condiţiile de a fi nouă la nivelul unităţii şi utilă acesteia.
Pe cale de consecinţă, reclamanţii nu au obţinut un act, certificat, adeverinţă, atestat etc., prin care să li se recunoască fără echivoc calitatea de autori ai unei realizări tehnice.
Înalta Curte nu poate ca, reevaluând înscrisurile invocate de recurent, să le dea o altă valoare probatorie şi să considere că pârâta, aprobând punerea în aplicare a procedeului în discuţie, a atestat calitatea reclamanţilor de autori ai realizării tehnice, iar refuzul de a le plăti acestora drepturi băneşti este, prin urmare, discreţionar.
Curtea de apel, ca şi tribunalul, a analizat şi condiţiile de fond ale protecţiei prevăzute de art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 şi a concluzionat că procedeul pentru care reclamanţii au pretins drepturi băneşti nu îndeplinea cerinţa noutăţii la nivel de unitate.
Nici sub acest aspect probele nu pot fi reapreciate, aşa cum solicită recurentul, în special prin luarea în considerarea punctului de vedere exprimat de expertul a cărui recuzare a fost admisă de instanţă, care ar lipsi de eficienţă juridică încheierea de admitere a recuzării.
Faptul că pentru „Procedeul de pasivizare a aparatelor la fabricarea sodei calcinate amoniacale" pârâta deţine în prezent un brevet de invenţie, care ar demonstra noutatea procedeului, nu constituie un argument în favoarea reclamantului recurent, aşa cum consideră acesta.
Astfel, nu este de conceput ca pentru unul şi acelaşi procedeu să se recunoască simultan o dublă protecţie, atât în calitate atât de invenţie, cât şi de realizare tehnică, unor titulari diferiţi sau chiar aceluiaşi titular.
Cu alte cuvinte, dacă există un brevet de invenţie pentru „Procedeul de pasivizare a aparatelor la fabricarea sodei calcinate amoniacale", drepturile patrimoniale cuvenite autorului, oricare ar fi acesta, sunt cele reglementate de dispoziţiile din Legea nr. 64/1991 referitoare la invenţii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va menţine Decizia curţii de apel, ca fiind dată cu respectarea legii şi, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 191/A din 6 iunie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1894/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1769/2006. Civil → |
|---|
