ICCJ. Decizia nr. 2776/2006. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2776
Dosar nr. 16405/1/2006
Şedinţa de la 28 martie 2007
Asupra recursului civil de faţă.
Din analizarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1322 din 7 octombrie 2004, Judecătoria Carei a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta K.J., în calitate de moştenitoare a defunctului K.B., împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că reclamanta a solicitat să se constate că naţionalizarea imobilului înscris în C.F. 478 Căuaş a fost nelegală, nulitatea absolută a înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român şi a înscrierilor subsecvente.
A mai reţinut judecătoria, că imobilul a trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 83/1949 şi Legii nr. 187/1945, acte normative a căror efecte nu se pot desfiinţa prin hotărâre judecătorească, reclamanta având alte căi legale pentru a solicita reconstituirea sau retrocedarea proprietăţilor.
Prin Decizia civilă nr. 254A din 30 martie 2005, Curtea de Apel Oradea a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa judecătoriei şi a trimis cauza pentru soluţionare în fond la Tribunalul Satu Mare.
Curtea de apel a constatat că reclamanta a formulat acţiunea invocând dispoziţiile art. 480 C. civ. şi Constituţia României. Plecând de la titlul cu care imobilul a fost preluat, cererea poate fi cercetată şi prin prisma prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, potrivit căreia, dacă bunul expropriat nu a fost utilizat în termen de 1 an potrivit scopului pentru care a fost expropriat, fostul proprietar poate să ceară retrocedarea lui.
Raportat şi la precizările făcute de reprezentantul reclamantei în şedinţa publică din 30 martie 2005, instanţa a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza la Tribunalul Satu mare pentru judecata în fond.
La rejudecare, Tribunalul Satu Mare, prin sentinţa civilă nr. 177/D din 7 aprilie 2006, a respins acţiunea reclamantei.
Tribunalul a reţinut că imobilul a fost expropriat în baza art. 3 lit. b) din Legea reformei agrare, K.B. fiind declarat absenteist. La data de 8 iunie 1945, notarul satului Căuaş a solicitat imobilul pentru sediul primăriei. În urma aprobării cererii de către Prefectul judeţului Sălaj, imobilul a fost utilizat până în prezent ca sediu al Primăriei comunei Căuaş.
Tribunalul a mai constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, deoarece imobilul nu a fost expropriat pentru realizarea unor lucrări de utilitate publică, ci pentru realizarea reformei agrare.
În această situaţie, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar reclamanta nu a formulat notificare, aşa cum prevede legea specială.
Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin Decizia civilă nr. 145 din 17 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, care a schimbat în tot sentinţa, a admis acţiunea, a constatat nelegalitatea titlului statului asupra imobilelor nr. top. 306 – 8/3 şi 306 – 8/5 din C.F. 494 Căuaş şi a dispus retrocedarea acestora în favoarea fostului proprietar.
A dispus anularea înscrierilor de C.F. 494 de sub B.1 – 4 şi restabilirea situaţiei de carte funciară din C.F. 478 în favoarea lui K.B., antecesorul reclamantei.
Curtea de apel a constatat că tribunalul, în mod greşit şi cu încălcarea dispoziţiilor legale, a recalificat acţiunea reclamantei, având în vedere că prin decizie intrată în puterea lucrului judecat, curtea de apel a stabilit că temeiul juridic al acţiunii se regăseşte în dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin Decretul nr. 83/1949, în scopul înfăptuirii reformei agrare, scop care nu a fost îndeplinit.
Prin urmare, în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 35 şi art. 36 din Legea nr. 33/1994.
A mai constatat curtea de apel, că reclamanta şi-a restrâns cererea doar asupra imobilelor cu nr. top. 306 – 8/3 şi 306 – 8/5, renunţând la imobilul cu nr. top 306 – 8/4, în suprafaţă de 1000 mp teren, care este afectat de un supraedificat de utilitate publică.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs D.G.F.P. Satu Mare, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român.
Recurentul a arătat că Tribunalul Satu Mare, conformându-se deciziei civile nr. 254 din 30 martie 2005 a Curţii de Apel Oradea a verificat cauza şi sub aspectul incidenţei art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Chiar dacă şi-a precizat cererea pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, reclamanta urmăreşte retrocedarea unui imobil expropriat în perioada 1945-1989.
În cauză, imobilul trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr. 83/1949, incidente erau dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin aplicarea unei norme generale, aşa cum este Legea nr. 33/1994, s-ar eluda dispoziţiile normelor speciale ale Legii nr. 10/2001, existenţa ei devenind astfel inutilă.
Pentru că legea specială prevede o procedură prealabilă administrativă obligatorie, cererile de restituire formulate direct la instanţa de judecată sunt inadmisibile.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin Decizia civilă nr. 254A din 30 martie 2005, Curtea de Apel Oradea, faţă de precizarea formulată oral de reprezentantul reclamantei, că temeiul juridic al acţiunii este reprezentat de art. 35 din Legea nr. 33/1994, a trimis cauza tribunalului pentru rejudecare, ţinându-se cont de prevederile acestui temei juridic.
Împotriva acestei decizii nu a declarat recurs nici una dintre părţi, astfel încât, intrând în puterea lucrului judecat, instanţa de fond sesizată trebuia să ţină cont de îndrumările date prin decizie.
Fără a ignora cu desăvârşire art. 35 din Legea nr. 33/1994, tribunalul şi-a concentrat însă analiza pe inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Or, o astfel de extindere a judecăţii după trimiterea cauzei spre judecată, încalcă limitele judecăţii, astfel cum au fost stabilite prin Decizia de trimitere.
Prin urmare, în mod corect, prin Decizia atacată, curtea de apel a constatat că, sub acest aspect, hotărârea tribunalului este nelegală.
În ceea ce priveşte critica referitoare la inadmisibilitatea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, se constată că, în materia restituirii imobilelor preluate de stat, Legea nr. 10/2001 este o lege generală în raport cu Legea nr. 33/1994. Prin această lege nu au fost abrogate în mod expres dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, care se aplică atât faptului neutilizării bunului expropriat potrivit scopului de utilitate publică, care a început sub imperiul legii vechi şi continuă sub imperiul legii noi, cât şi efectelor pe care le generează acest fapt.
Într-adevăr, pentru imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, art. 11 din Legea nr. 10/2001 prevede măsuri speciale de restituire, însă diferenţa de reglementare faţă de art. 35 din Legea nr. 33/1994 constă în aceea că, potrivit Legii nr. 10/2001, există un termen pentru formularea notificării, în timp ce în cazul cererii formulate în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, limitarea temporală exista numai în cazul unei noi declaraţii de utilitate publică.
Întrucât dispoziţiile art. 35 din Legea speciala nr. 33/1994, nu au fost abrogate în mod expres şi între cele doua legi exista unele diferenţe de reglementare, conform principiului generalia specialibus non derogant nu se poate reţine că din momentul în care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 au devenit inaplicabile.
Prin urmare, drepturile persoanelor ale căror imobile au fost expropriate pot fi în continuare realizate în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă sunt îndeplinite condiţiile acestui text.
Faţă de considerentele expuse mai sus, recursul declarat de pârât se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca atare.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimată, reprezentând onorariu de avocat, micşorat în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Satu Mare, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român, împotriva deciziei civile nr. 145 din 17 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Oradea.
Admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată, formulată de intimata-reclamanta şi obligă recurentul să-i plătească suma de 500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, micşorat în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2744/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2618/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
