ICCJ. Decizia nr. 3084/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3084
Dosar nr. 26668/1/200.
(nr. vechi 10206/2005)
Şedinţa publică din 23 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1254 din 2 noiembrie 2004, Tribunalul Timiş a admis contestaţia formulată de contestatorul M.E.I. în contradictoriu cu intimatul Primarul Municipiului Timişoara şi a dispus anularea dispoziţiei nr. 1468 din 6 august 2003 emisă de intimat, obligându-l pe acesta să soluţioneze cererea de acordare de despăgubiri formulată de contestator pentru apartamentul nr. 4 situat în Timişoara.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea antecesorilor reclamantului şi a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974, cu plata sumei de 60.527 lei.
S-a apreciat că imobilul face parte din categoria celor preluate abuziv, fiind admisă excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 1.4. lit. B) din HG 498/2003 de adoptare a Normelor metodologice pentru aplicarea unitară a Legii 10/2001, cu motivarea că hotărârea de guvern menţionată este un act administrativ dat în aplicarea legii, de rang inferior acesteia şi, ca atare, nu poate să modifice sau să adauge la actul normativ pentru aplicarea căruia a fost adoptat.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel Primarul Municipiului Timişoara, solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul respingerii contestaţiei.
Prin motivele de apel, s-a susţinut că prima instanţă a admis excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 1.4 lit. B) din HG 498/2003, depăşind limitele competenţei sale materiale şi încălcând dispoziţiile Legii nr. 554 din 7 decembrie 2004 a contenciosului administrativ.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 935 pronunţată la 18 aprilie 2005, a respins apelul declarat de Primarul Municipiului Timişoara, reţinând că imobilul în litigiu se încadrează în dispoziţiile art. 2 din Legea 10/2001, fiind preluat în mod abuziv în proprietatea Statului Român.
S-a apreciat că, în mod corect nu s-au aplicat în cauză dispoziţiile art. 1.4 lit. B) din HG nr. 498/2003, având în vedere că aceste dispoziţii legale modifică în mod esenţial Legea 10/2001, în sensul că stabilesc, contrar acesteia, pentru cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către stat, că preluarea nu este abuzivă.
Or, conform dispoziţiilor art. 2 din Legea 10/2001, sunt considerate a fi preluate abuziv de stat, nu numai bunurile preluate în baza unui titlu nevalabil, ci şi cele dobândite cu titlu valabil, respectiv cele preluate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs Primarul Municipiului Timişoara, criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând suspendarea executării hotărârii judecătoreşti atacate, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurentul a criticat Decizia instanţei de apel ca nelegală, pentru neaplicarea dispoziţiilor art. 1.4 lit. B) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, care, în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974, fac distincţie între cazul trecerii imobilului, fără plată, în proprietatea statului cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au întors la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, şi cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către stat.
S-a susţinut că pentru cel de-al doilea caz se consideră că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit, astfel că soluţia administrativă dată în speţă notificării contestatorului este legală şi temeinică.
Cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs a vizat greşita constatare a nelegalităţii unei hotărâri de guvern pe calea excepţiei de nelegalitate, cu încălcarea art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Intimatul M.E.I. a formulat în termen legal întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi a cererii de suspendare a executării hotărârii judecătoreşti atacate, cerere ce nu a fost motivată.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 23 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cauţiunea, conform dispoziţiilor art. 300 alin. (3) şi art. 403 alin. (4) C. proc. civ., la suma de 100 milioane lei (ROL).
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să reţină că recurentul deşi a fost citat cu menţiunea achitării cauţiunii pentru termenul din 23 martie 2006, nu a achitat suma stabilită, motiv pentru care se va respinge cererea de suspendare a executării, întemeiată pe art. 300 alin. (2) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul, Curtea constată că nici una din criticile formulate de recurent nu este întemeiată, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Atât prin motivele de recurs, cât şi prin dispoziţia contestată s-a invocat faptul că imobilul în litigiu nu a fost preluat abuziv şi că, în cauză, sunt aplicabile prevederile pct. 1.4 lit. B) alin. ultim din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobată prin HG nr. 498/2003, potrivit cărora, în situaţia în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către stat, „stabilirea conduitei acesteia este atributul său exclusiv, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit, sau având vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de materializarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara", astfel că, în acest caz, rezolvarea cererii de restituire a imobilului nu se poate realiza decât în sensul respingerii ei.
Nelegalitatea prevederii cuprinse în textul menţionat rezultă din încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), care definesc noţiunea de imobile preluate abuziv de stat, precum şi a celor înscrise la art. 1 alin. (1) şi art. 2, art. 7 alin. (2) şi art. 9 alin. (1), referitoare la restituirea în natură şi prin echivalent.
Legea specială nu defineşte noţiunea de „preluare abuzivă", dar în art. 2 alin. (1) enumeră situaţiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea competentă să soluţioneze notificarea intimatului trebuia să aprecieze dacă situaţia acestuia se încadra într-unul din cazurile prevăzute de textul legal.
Dispoziţia invocată ca temei pentru respingerea cererii contestatorului ignoră împrejurarea că, în situaţia părăsirii definitive a ţării, acesta a fost obligat să procedeze la înstrăinarea construcţiei către stat, în schimbul unei sume stabilite în mod unilateral, ce nu reprezenta valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă despre care se face referire în text.
Premiza dispoziţiilor cuprinse în Normele metodologice, în sensul că persoana avea vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de a părăsi definitiv ţara, este pur teoretică, pentru că, practic, o asemenea manifestare de voinţă era imposibilă în condiţiile în care, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974, actele juridice încheiate în scopul eludării acestui decret erau nule de drept, ceea ce constituia o încălcare a principiului libertăţii contractuale.
Imobilul în litigiu se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 10/2001, pentru că statul a preluat bunul fără titlu valabil, chiar dacă autoritatea de stat a emis o decizie administrativă şi a plătit o sumă de bani cu titlu de preţ, încălcând regimul constituţional al ocrotirii proprietăţii, prin obligaţia impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat.
Art. 2 alin. (1) lit. h) din lege nu condiţionează reţinerea caracterului abuziv al preluării de împrejurarea că statul a plătit sau nu o sumă de bani în schimbul imobilului şi de valoarea acestuia, astfel că intră în sfera de aplicare a textului şi imobilele pentru care s-a plătit o despăgubire rezonabilă.
Este neîntemeiată şi critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 1.4 lit. B) din HG 498/2003.
Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, ale cărei dispoziţii au fost invocate de recurent, a intrat în vigoare la 6 ianuarie 2005, ulterior introducerii prezentei contestaţii (13 iunie 2004) şi soluţionării excepţiei de nelegalitate. De aceea, potrivit principiului neretroactivităţii, prevederile acestei legi nefiind aplicabile în cauză, la data pronunţării sentinţei, excepţia putea fi soluţionată de instanţa în faţa căreia s-a invocat, deoarece în Legea nr. 29/1990 nu există o procedură pentru soluţionarea ei.
Recurentul a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să facă posibilă încadrarea în dispoziţiile acestui text.
Pentru considerentele menţionate, se va respinge recursul declarat de Primarul municipiului Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de suspendare a executării şi recursul formulate de Primarul Municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 935 din 18 aprilie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3073/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1810/2006. Civil. Conflict de munca. Recurs... → |
|---|
