ICCJ. Decizia nr. 3426/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3426
Dosar nr. 4163/36/2006
Şedinţa publică din 27 aprilie 2007
Deliberând asupra recursului de faţă în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 2 iunie 2005 reclamantul B.D.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-1 oblige pe pârât la plata de daune materiale, constând în salariul care i s-ar fi cuvenit pe perioada în care a fost arestat pe nedrept, precum şi la plata sumei de 50 000 Euro, daune morale pentru atingerea adusă drepturilor sale nepatrimoniale.
Prin sentinţa civilă nr. 965 din 28 aprilie 2006 Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât şi, totodată, a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Pentru acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 504-505 C. proc. pen. legiuitorul a prevăzut un termen de formulare de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.
Decizia penală nr. 694 din 19 iunie 1998 a Tribunalului Constanţa, prin care s-a dispus achitarea inculpaţilor, inclusiv a reclamantului, nu a fost comunicată acestuia, iar reclamantul nu a fost citat la judecarea apelului.
Cum reclamantul a intrat în posesia deciziei penale la data de 15 octombrie 2004, cererea de chemare în judecată pentru plata de despăgubiri apare ca fiind formulată în termenul legal.
Pe fond, tribunalul a reţinut că cererea reclamantului nu întruneşte condiţiile art. 504-505 C. proc. pen., deoarece achitarea acestuia s-a dispus pentru motivul că fapta săvârşită de el nu întruneşte gradul de pericol social al unei infracţiuni, şi nu pentru că fapta nu există sau nu a fost săvârşită de reclamant.
Prin urmare, nu se poate reţine că în cauză a avut loc o reţinere sau o arestare pe nedrept, care să dea posibilitatea reclamantului să solicite obligarea statului la plata de daune.
Prin Decizia civilă nr. 359 din 29 noiembrie 2006, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat sentinţa, a admis în parte acţiunea şi 1-a obligat pe pârât la plata sumei de 2000 RON cu titlul de daune către reclamant, precum şi la plata sumei de 200 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 45/1998 că dispoziţiile art. 504 alin. (1)-(2) C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care limitează răspunderea statului la ipotezele achitării condamnatului pentru că nu a săvârşit fapta imputată ori pentru că fapta nu există, precum şi în măsura în care limitează răspunderea faţă de persoana faţă de care s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată pentru aceleaşi motive limitate.
În cauză, reclamantul a fost judecat şi condamnat prin sentinţa penală nr. 3446 din 5 noiembrie 1997 a Judecătoriei Constanţa, pentru comiterea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat, la o pedeapsă privativă de libertate de un an şi interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
La data de 16 ianuarie 1998 reclamantul a fost încarcerat în baza mandatului de arestare, iar la data de 23 iulie 1998 a fost eliberat ca urmare a achitării dispuse în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 lit. b) C. proc. pen., prin Decizia penală nr. 694/1998 a Tribunalului Constanţa.
În atare condiţii, curtea de apel a reţinut că s-a săvârşit o eroare judiciară, reclamantul fiind privat de libertate aproximativ 7 luni, după care a fost achitat, drept pentru care reclamantului i se cuvine o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral şi material suferit.
Referitor la prejudiciul material, curtea de apel a reţinut că, la data arestării, reclamantul era angajat în funcţia de conducător auto şi avea un salariu de aproximativ un milion de lei lunar; că, deşi reclamantul a susţinut că după liberarea din închisoare a încercat să se angajeze şi nu a mai reuşit, nu a făcut nicio dovadă în acest sens.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, curtea de apel a arătat că acesta ţine de persoana reclamantului, de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale lezate şi de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.
Deşi reclamantul nu a făcut nici sub acest aspect vreo probă, curtea de apel a decis să acorde reclamantului suma globală de 2000 RON, care, alături de constatarea violării dreptului la libertate al reclamantului, reprezintă în opinia curţii o satisfacţie echitabilă suficientă.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul arată că în faţa primei instanţe a administrat proba testimonială, precum şi proba cu înscrisuri pentru a demonstra că, din cauza cazierului judiciar şi a traumei psihice produse de arestarea sa, nu s-a putut angaja nici în perioada în care a fost liberat condiţionat şi nici ulterior.
În mod greşit instanţa de apel reţine că reclamantul nu a administrat nicio probă pe acest aspect.
De asemenea, a dovedit că la data arestării era angajat ca şofer profesionist, având un salariu lunar de un milion lei.
În ce priveşte prejudiciul moral, curtea de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a considerat suma de 2000 RON ca fiind suficientă, în condiţiile în care prin privarea de libertate timp de 7 luni s-a adus atingere cinstei, onoarei, reputaţiei reclamantului, fiindu-i provocate totodată suferinţe fizice şi psihice care nu pot fi cuantificate, dar care trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirilor care i se cuvin.
Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
În faţa primei instanţe reclamantul a depus la dosar înscrisuri şi a solicitat, iar tribunalul a încuviinţat proba cu martori, care a şi fost administrată în cauză.
Acest material probator nu a fost analizat de către tribunal care, în aplicarea strictă a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., a stabilit că cererea reclamantului nu se încadrează, de plano, în textul de lege menţionat, dat fiind motivul pentru care s-a dispus achitarea sa.
Curtea de apel, admiţând apelul reclamantului şi stabilind în sens contrar că reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, ca fiind victima unei erori judiciare, nu a analizat în niciun fel materialul probator al cauzei, limitându-se să arate că reclamantul nu a administrat dovezi.
Apelul fiind o cale de atac devolutivă permitea însă curţii de apel să se pronunţe în temeiul probelor administrate în faţa primei instanţe, completate sau nu în faza apelului.
Or, în speţă curtea de apel nu a arătat de ce declaraţiile martorilor şi înscrisurile depuse la dosar de reclamant nu pot servi ca probă a pretenţiilor acestuia.
Pe de altă parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamant, are două capete de cerere distincte, unul prin care se solicită despăgubiri pentru prejudiciul material, iar celălalt prin care se solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral, cu privire la care instanţa avea obligaţia de a se pronunţa distinct şi de a argumenta corespunzător soluţia adoptată.
Referitor la primul capăt de cerere, Înalta Curte constată că suma solicitată de reclamant, deşi nu a fost precizată, constă în salariul de care a fost privat reclamantul ca urmare a arestării pe nedrept.
Dacă pentru perioada ulterioară liberării din penitenciar, curtea de apel reţine că reclamantul nu a dovedit pretenţiile, respectiv încercarea sa eşuată de a se reangaja, pentru perioada arestării curtea de apel avea elemente pentru a determina cuantumul despăgubirilor, din moment ce a reţinut că reclamantul a fost privat de libertate timp de aproximativ 7 luni, iar salariul pe care acesta îl avea la încadrare era de aproximativ un milion lei lunar.
În fine, deşi reţine care sunt în general criteriile pe baza cărora se poate determina prejudiciul moral, curtea de apel nu arată în ce fel a aplicat aceste criterii la situaţia de fapt a reclamantului, atunci când a stabilit că reclamantului nu i se poate acorda suma cerută, aceea de 50 000 Euro, ci numai suma de 2000 RON.
Cum în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, pentru considerente arătate, Decizia curţii de apel apare ca fiind nemotivată, iar situaţia de fapt neclarificată pe deplin, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., art. 312 alin. (5) şi art. 314 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze Decizia şi să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Cu ocazia rejudecării, pe baza probelor administrate şi, eventual, a unor probe noi, curtea de apel se va pronunţa distinct asupra celor două capete de cerere referitoare la repararea prejudiciului material şi, respectiv, a prejudiciului moral.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul B.D.D. împotriva deciziei nr. 359 C din 29 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3747/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3422/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
